Maia Radovan – Carnetul unui şcolar (II)

Cea de a doua jumătate a carnetului lui Ionel (cea cuprinsă între septembrie şi ianuarie) conţine cele mai semnificative evenimente relatate de micul diarist. Începerea şcolii aduce cu sine o multitudine de personaje, mai ales elevi, precum şi întâmplări noi şi pline de semnificaţie. Rutina clasei de băieţi este perturbată de sosirea unui nou coleg, Maxim Teodoru. Deşi infirm, cu un picior mai scurt ca celălalt, şi prin aceasta supus iniţial batjocurii unei părţi a micilor şcolari, acesta, fiu de muzicant, este el însuşi un violonist înzestrat, calitate care îi atrage în cele din urmă preţuirea colectivului şi prietenia câtorva copii. Când Maxim, bolnav, lipseşte câteva zile de la şcoală, este vizitat de Ionel şi de un alt băiat, Aurel, îngrijoraţi de absenţa noului lor prieten. Este un prim semn de solidaritate cu cel aflat la ananghie

Carnetul unui şcolar îi ajută pe tinerii săi cititori să facă cunoştinţă cu iniţiative caracteristice noii educaţii promovate în regimul proaspăt instalat. Cu numai puţin timp înainte de înfiinţarea Organizaţiei pionierilor (30 aprilie 1949), elevii se organizează în grupe care se întrec la învăţătură şi comportament, a căror activitate este cuantificată prin numărul de puncte negre sau roşii obţinute în timpul şcolii. Sensibili la nevoile colegilor lor, băieţii înfiinţează şi o asociaţie numită „PA” (Prietenii adevăraţi). Este un adevărat Männerbund mai degrabă burghez, lipsit de incluzivitatea cu care se vor lăuda noile asociaţii ale tineretului, căci cei mai slabi de înger nu sunt acceptaţi („Marinescu să nu fie primit, căci PA-ul are nevoie de băieţi şi nu de «păpuşi»”). Asociaţia va trece primul ei mare test în momentul în care se pune problema ajutorării aceluiaşi Maxim Teodoru. Sora lui fusese bolnavă, iar pentru a achita cheltuielile de spitalizare domnul Teodoru fusese nevoit să-şi amaneteze vioara, fără de care nu îşi putea câştiga existenţa. PA va organiza un târg de sărbători la care vor fi vândute obiecte construite de elevi, acţiune de mare succes, în vederea căreia se strânge suma necesară recuperării viorii, rămânând şi un surplus care va fi investit în rechizite şcolare.

Este interesant să vedem în cartea Maia Radovan o formă de trecere, un fel de verigă-lipsă, între vechea literatură „burgheză” pentru copii şi tineret şi literatura „nouă”, realist-socialistă, promovată începând din 1948. Însemnările lui Ionel acoperă evenimente care se petrec cel mai probabil prin 1947-1948 (ştim că suntem la câţiva ani după război, dovadă peripeţiile tragice prin care a trecut Măricica), după cum ştim şi că armata germană a fost învinsă. Nu s-au statornicit însă noile realităţi, iar atmosfera din familiile personajelor este mai degrabă mic-burgheză (în anii imediat următori regula va fi ca majoritatea copiilor să aibă părinţi muncitori sau ţărani). Tatăl lui Ionel, prezent în câteva scene în care dă sfaturi bune, are apucături burgheze. El are un birou de lucru, la începutul toamnei înveleşte trandafirii în paie ca să nu îngheţe, în preajma Crăciunului (sărbătoare a vechiului regim, evocată fără reţineri) aduce un porc de la ţară. Învăţătorului i se spune „domnul”, deşi acelaşi „domn” le recomandă copiilor reviste sovietice cu jucării drept model pentru obiectele pe care urmează să le confecţioneze. Lecturile copiilor sunt amestecate: Elenuţa, sora naratorului, îi citeşte acestuia din Călătoria lui Nils Holgersohn (sic) de Selma Lagerlöff (sic), iar Alizar, unul din colegii lui Ionel, primeşte de sărbători trei cărţi de Jules Verne. Pe de altă parte, grupa lui Ionel, câştigătoare a întrecerii şcolare, primeşte drept premiu Copilăria lui Gorki şi Dragii mei copii de Lev Kassil[1], ca şi Povestiri de Valentina Oseeva[2]. Singurul autor român reprezentat aici este Sadoveanu cu Dumbrava minunată.

Fără să fie o scriere remarcabilă, Carnetul... Maiei Radovan este totuşi o carte interesantă şi are cel puţin meritul de a contribui la popularea adevăratului deşert pe care îl reprezenta producția literară autohtonă pentru copii din primii doi ani ai regimului comunist. Fără să creeze personaje sau întâmplări cu adevărat memorabile, autoarea scrie o proză capabilă să stârnească interesul tinerilor cititori; în plus, gradul de conformare la noile cerinţe ale creaţiei literare este relativ redus, într-o vreme când autoarea producea lucrări intens propagandistice precum Ilie îşi croieşte o viaţă nouă (Editura de Stat, 1949). Ecoul în presă al cărţii a fost practic inexistent, redus la câteva semnalări scurte apărute în Universul (precum numerele 296 şi 303 din 12 şi, respectiv, 30 decembrie 1948, texte identice). Autorul notei scrie: „În carnetul pe care Răducu l-a primit în dar de ziua lui se găsesc însemnate nenumărate întâmplări pe care citindu-le, micii cititori le vor regăsi cu uşurinţă în propria lor viaţă. Aici povestirea Maiei Radovan îşi scoate subiectul din viaţa de fiecare zi a copiilor, cu bucuriile şi necazurile ei.” Observaţia e corectă, sunt întâmplări cotidiene; mai puţin corectă e redarea numelui protagonistului, pe care îl cheamă, după cum ştim, Ionel.

[1] Apărută la Cartea rusă în 1947.

[2] Cartea rusă publică în 1948 Cuvântul magic de Valentina Oseeva, mult mai cunoscută pentru volumele despre Vasiok Trubaciov, populare şi la noi la începutul deceniului următor.

Maia Radovan – Carnetul unui şcolar (I)

Maia Radovan (1923-2016, pseudonimul Ariadnei Şalari) a avut o carieră literară scurtă în România, pe care părăsit-o în 1949, pentru a se stabili în Moldova sovietică, unde și-a continuat decenii de-a rândul activitatea începută în țară[1]. Atenţia pe care ea o acordă literaturii pentru copii datează din perioada când scria la Flacăra, unde îi apar articole precum Literatura din trecut pentru copii[2], în care tânăra jurnalistă se războiește cu scrierile din vechea orânduire burghezo-moșierească. Ea nu rămâne multă vreme în postura de teoretician, ci atacă domeniul de timpuriu în calitate de autoare de cărți pentru micii cititori. Din câte cunoaştem, Maia Radovan a publicat la noi două volume pentru copii, dintre care unul, intitulat Împărăția balaurului[3], este inspirat din suferințele comuniștilor întemnițați la Doftana. Cel de al doilea, ceva mai cunoscut la vremea lui, deşi azi uitat, Carnetul unui şcolar, este publicat la Editura de Stat – Literatură pentru tineret în 1949. 

Școlarul din titlu este Ionel Radeș, un puști de zece ani, iar carnetul (un cadou primit de la tata cu ocazia zilei de naștere) cuprinde jurnalul pe care acesta îl ține între lunile iunie și ianuarie. Este, practic, o perioadă care acoperă vacanța de vară și prima parte a anului școlar următor. Pentru fiecare lună a sezonului estival este consemnată o întâmplare semnificativă, astfel încât jurnalul este aici echivalentul (stângaci mascat) al unei serii de trei povestiri practic independente. Astfel, luna iulie are drept cap de afiş jocul de-a războiul practicat de două echipe de băieți, prieteni ai lui Ionel. Confruntarea opune tabăra aztecilor lui Montezuma conchistadorilor lui Cortez și este câștigată (corectând rezultatul istoric) de primii. Locul bătăliei este reprezentat de șantierul casei în construcție a unui vecin (Ivancea), iar în timpul aprigei încleștări clădirea suferă o serie de distrugeri, remediate în cele din urmă de echipa comună a aztecilor și conchistadorilor, la intervenția plină de tact a tatălui lui Ionel.

Una din temele jurnalului lui Ionel o reprezintă combaterea superstiţiilor, un subiect amplu dezbătut în cadrul așa-numitei educații ateist-științifice oficiale. Când frățiorul lui, Sănducu, e speriat de un băiat mai mare, care îi arată un strigoi ascuns într-un beci, Ionel pune lucrurile la punct și, împreună cu alți prieteni, îi demonstrează copilului că terifianta arătare nu e decât un bostan gătit ca să pară înspăimântător.  

 Spre sfârșitul lunii iulie, în carnet apar însemnări despre Măricica („mica noastră eroină”), o fetiţă de abia nouă ani, rămasă orfană în urma războiului recent încheiat. Nu e totuși vorba de o victimă pasivă, căci copila dă dovadă de o temeritate ieșită din comun, ajutând trupelor româno-sovietice care îi alungă pe hitleriști. 

Un personaj adult important în economia exercițiului diaristic este moş Toma, pădurarul, depozitar al unor povestiri pe care le împărtășește bucuros copiilor care îl vizitează. Din categoria acestor naraţiuni face parte excursia la fabrica de hârtie locală împreună cu o altă fetiță, Anicuța, care își dorește neapărat un coif din hârtie roșie. Vizita în fabrică, cu consemnarea, nelipsită de umor, a etapelor procesului tehnologic de fabricare a hârtiei ­— asemenea acțiuni devin locuri comune în literatura juvenilă a vremii — este un episod căreia autoarea îi acordă o pondere destul de importantă.

Momentul central al lunii august este călătoria pe care o face Ionel, însoțit de Măricica și de fratele ei, Rică, într-un sat din apropierea orășelului în care locuiesc. Scopul voiajului (nu ușor, din cauza precarității mijloacelor de transport) se înscrie în eforturile de demascare a unei impostoare, baba Drăgoasa, cunoscută pentru pretinsele ei puteri vrăjitorești. Desprinsă parcă din universul lui Hansel şi Gretel, povestirea ni-i înfățișează pe copii în luptă cu impostoarea care pretindea produse de la naivii care o credeau în stare să îi ajute cu vrăji. (Va urma)

Volumul este bogat ilustrat, dar din păcate autorul desenelor nu este menționat. Mulțumiri domnului Valentin Gheonea pentru a-mi fi sugerat să citesc articolul din Apostrof, stimulându-mi interesul pentru creația Maiei Radovan.

---

[1] După unele informații, decizia tinerei scriitoare de a părăsi România s-ar fi datorat dezamăgirii sentimentale încercate în relația cu Saşa Pană, împreună cu care scrisese o piesă într-un act (Aşa întrecere înțeleg și eu!). A se vedea, pentru informaţii biografice, articolul Mirelei Nagâț Reeditat în ’21 din Apostrof nr. 9 (376) din 2021 sau lucrarea lui Ion Ciocanu, Scriitori de ieri şi de azi, Litera internațional, 2004.

[2] Flacăra nr. 9 din 29 februarie 1948.

[3] Menționat în teza de doctorat a Siminei Bădică, Curating Communism. A Comparative History of Museological Practices in Post-War (1946-1958) and Post-Communist Romania, Central European University, Budapesta, 2014.

 

Octav Pancu-Iaşi – Timpul stă în loc? (III)

Articolul din Flacăra al lui Geo Şerban[1] nu avea cum să rămână fără urmări. În virtutea obiceiurilor vremii, critica trebuie să fie urmată de autocritică. Era nu doar o obligaţie cutumiară, ci practic o obligaţie derivată din indicaţiile date de la cel mai înalt nivel al conducerii politice. Critica şi autocritica, un cuplu de concepte aflate în interacţiune dialectică, ar fi reprezentat de altfel „un ajutor nepreţuit în creşterea şi dezvoltarea noastră”, aşa cum proclama la 26 februarie 1948 Ana Pauker la tribuna congresului de înfiinţare a partidului unic al clasei muncitoare[2] şi cum vor sublinia, în nenumărate rânduri, documentele de partid din anii imediat următori[3]. Nu este aşadar surprinzător să citim în numărul 118 din 8 aprilie 1950 o scrisoare adresată redacţiei de către de Octav Pancu-Iaşi şi intitulată „Îmi însuşesc pe deplin critica adusă de Flacăra”. Documentul, exemplar atât pentru formă, cât şi pentru conţinut, începe cu formula fixă „dragi tovarăşi”, urmată de recunoaşterea spăşită a deficienţelor semnalate de revistă: 

Aşa cum subliniază articolul din „Flacăra”, placheta mea pentru copii „Timpul stă în loc?” aduce o contribuţie în această privinţă [educaţia tinerei generaţii], dar ea suferă din pricina unor însemnate lipsuri.

Aceste lipsuri constau în faptul că n-am insistat îndeajuns asupra educaţiei în spiritul dragostei de Patrie a micilor cititori, privind problematica organizării temeinice a timpului de muncă ca pe un fenomen izolat. Şi într-adevăr aşa este. Căutând să concretizez problema tratată, m-am mărginit să prezint un şir de fapte care apar rupte de visurile copilului, nu-l fac să tindă curajos spre aceste visuri şi, mai ales, nu-l educă suficient în spirit socialist, nu-i arată în mod artistic că învăţând mai spornic, el este mai de folos Patriei sale, el este părtaş la marele efort pe care-l face poporul nostru muncitor, ce se pregăteşte să devină un cadru cât mai pregătit al construcţiei socialiste şi comuniste, el slujeşte cauzei păcii.

Trecând peste exprimarea inabilă din ultima frază, cea cu poporul care se pregăteşte să devină „un cadru”, este semnificativă formularea explicită a instrumentalizării literaturii pentru copii, care trebuie să servească, în spiritul epocii, drept vehicul ideologic, mai degrabă decât ca divertisment, cu valenţe educative generale. Chiar mic, copilul trebuie să conştientizeze apartenenţa la marea masă a poporului, trebuie să se pregătească nu pentru atingerea unor obiective personale (meschine), ci pentru edificarea noii construcţii sociale.

Scrisoarea autocritică a lui Octav Pancu-Iaşi este alcătuită după toate regulile genului (recunoaşterea „păcatului”, cu prezentarea în detaliu a elementelor ce compun culpa, exprimarea regretului pentru erorile săvârşite, mulţumirile adresate instanţei critice pentru observaţiile — desigur juste — exprimate de aceasta). Cel criticat se angajează să „reia” şi să „întregească” placheta pentru a reflecta observaţiile făcute, dar din câte știm o nouă versiune a acesteia nu a apărut niciodată, dovadă a perfectului formalism al mecanismului critică/autocritică.

Ultima treime a răspunsului este consacrată potenţialilor receptori ai cărţii, pionierii şi şcolarii. Cititorul — desigur, un cititor aparţinând unui grup social prestigios, precum clasa muncitoare, țărănimea sau, în cazul de față, corpul elevilor din școlile de stat — era, după cum ştim, instanța supremă de validare artistică. Și pentru cititori autorul are cuvinte de mulțumire: 

Totuşi, n-aş putea încheia scrisoarea fără să adaug că de la apariția plachetei și până la articolul din „Flacăra”, am primit un ajutor, — și ce minunat e acest ajutor! — de la cei care salută cu entuziasm de nestăvilit o carte nouă pentru ei și care privesc cu dragoste și încredere pe scriitori. Am primit în permanență critica micilor cititori și ea a fost atât de bogată în îndrumări. încât mă voi strădui necontenit să le aplic în munca mea.

Cred că contactul scriitorului cu cititorii săi — copiii — trebuie să devină o preocupare de seamă a acestuia. 

Dialectica relaţiei cu tinerii cititori ar fi de fapt mai complexă, după cum explică Pancu-Iași în finalul scrisorii, căci, în calitatea sa de redactor al emisiunii pentru pionieri de la postul național de radio, el era privit de copii mai degrabă ca „mosafir” [sic] (chiar dacă unul „drag”), decât ca „prieten apropiat”, așa cum ar fi fost de dorit. Soluția?  Desigur, vizite mai frecvente la o școală generală, cu asistență la lecții și sprijin acordat gazetei de perete, lecturi și discuții cu elevii ale unor materiale din revista „Licurici”. Cu modestie, autorul nu își arogă meritul de a fi găsit el aceste remedii; ele se trag din „experiența vastă a scriitorilor sovietici”, argument suprem, după care nu prea mai rămânea mare lucru de spus.

Postarea este ilustrată cu un fragment din scrisoarea autocritică a lui Octav Pancu-Iaşi.

---

[1] Nr. 115 din 18 martie 1950.

[2] Un material bogat de la acest congres publică România viitoare în numărul 35 (873) din 26 februarie 1948.

[3] Pentru o sinteză a importanţei acordate criticii şi autocriticii, trebuie menţionat materialul intitulat Critica şi autocritica, lege de dezvoltare a partidelor comuniste, apărut în publicaţia Pentru pace trainică, pentru democraţie populară! numărul 5 (65) din 1950, reluat în Scânteia numărul 1653 din 8 februarie 1950, aşadar nu cu multă vreme înaintea autocriticii lui Pancu-Iaşi.

Octav Pancu-Iaşi – Timpul stă în loc? (II)

Apariţia plachetei lui Pancu-Iaşi este consemnată, alături de a altor câtorva volume pentru copii ale anului precedent[1], în articolul de bilanţ Din problemele mari ale literaturii pentru cei mici, semnat de Geo Şerban în Flacăra nr. 115 din 18 martie 1950. Publicistul are cuvinte de laudă pentru carte, pe care o apreciază drept „o satiră reuşită, plină de humor, la adresa copiilor care-şi pierd de pomană timpul”, imaginându-şi că „[m]icii ei cititori vor fi râs cu poftă de dezordinea lui Nicu, cel mereu ocupat fără a face totuşi nimic”. Aprecierea se preschimbă însă imediat într-o critică aspră:

Dar când vor fi vrut să nu-i semene şi să-nveţe din purtările celuilalt erou al povestirii, Sandu, cel care­-şi chibzuieşte astfel timpul încât are timp şi de joacă, nu prea au avut cum, căci autorul trece foarte grăbit tocmai peste partea cea mai importantă. El prezintă paralel pe Nicu cel dezordonat, căruia nu-i ajunge timpul pentru nimic şi pe Sandu, care îşi face în fiecare seară un plan, aşa că [sic] a doua zi timpul lui să nu se irosească fără folos. Lucruri juste, dar învăţătura din ele nu-şi dă pe deplin roade, pentru că autorul are o atitudine obiectivistă faţă de ambele cazuri.

Acuzaţia de obiectivism adusă lui Octav Pancu-Iaşi era una gravă în contextul epocii; ea era de multe ori asociată cu împăciuitorismul faţă de duşmanul de clasă, deşi în acest caz Şerban nu merge până acolo. Recunoscând meritul scriitorului de a nu fi didacticist, el îi reproşează acestuia că nu e totuşi convingător (acuzaţie întemeiată până la un punct, dar scuzabilă prin dimensiunile restrânse ale poemului, care nu permiteau elaborări prea complexe):

El [Pancu-Iaşi] nu reuşeşte însă să atragă pe copii, după părerea noastră, de partea lui Sandu, pentru că nu întăreşte acţiunile acestuia în fapte cât mai multe, convingătoare, şi mai ales pentru că nu pune deschis şi puternic chestiunea mobilului ce îl determină pe Sandu să înveţe.

Până în acest punct, criticile aduse (cu excepţia celei pentru „atitudinea obiectivistă”) par a fi îndreptate împotriva insuficientei fundamentări psihologice şi pedagogice, ceea ce poate reprezenta o linie rezonabilă. Lucrurile se dovedesc însă mai grave. Pentru critica realist-socialistă practicată la Flacăra nu există – fie şi în câmpul literaturii pentru copii – acţiuni gratuite sau având un unic scop intrinsec. Întreaga construcţie literară se cere subsumată unui obiectiv social-politic mai larg, în cazul de faţă, cel al construirii noii societăţi socialiste:

Silinţa la învăţătură nu e ceva înnăscut, care să existe la Sandu, nu e un scop în sine, ci este un mijloc pentru Sandu de a deveni un cetăţean de folos Patriei sale, un om învăţat care ca muncitor fruntaş, inginer, medic, aviator etc. să poată mâine fi în rândul luptătorilor care construiesc viaţa nouă. Credem că povestirea ar fi câştigat mult dacă ar fi mers mai departe, arătând spre exemplu cum organizarea timpului îi permite lui Sandu să-şi pregătească temeinic lecţiile, cum la şcoală este de asemenea evidenţiat, cum este stimat în consecinţă de colegi, bucurându-se de sprijinul lor colectiv. Acestea toate în contrast cu Nicu şi sigur că atunci cititorii povestirii ar fi avut prilejul să înţeleagă nu numai că dezorganizarea, lipsa de plan îi va face să nu-şi îndeplinească toate treburile, cu însuşi răul unui asemenea fapt, care constă în a nu fi folositor societăţii, rămânând în afara mersului ei. Autorul ar fi putut da povestirii sale un emoţionant conţinut patriotic, aşa cum de altfel se petrec lucrurile în realitate: tot mai mulţi copii consideră învăţătura ca sarcina lor de căpetenie, ca mijlocul de a participa, alături de cei mari, la înfăptuirea unor măreţe visuri. Să fi văzut copiii, citind această carte, de ce învaţă Sandu, că roadele pământului după care îşi împarte el timpul nu sunt numai ale lui, ci şi ale tuturor celor în mijlocul cărora trăieşte, să dorească fierbinte să-i semene. Desigur, cartea şi aşa contribuie la stimularea copiilor la învăţătură, dar ea nu insistă îndeajuns asupra educaţiei patriotice a copilului. 

Timpul stă în loc? face aşadar obiectul unei critici severe. Pe lângă obiectivism, cărţii i se impută izolarea de colectiv, spiritul individualist, ruperea de realitatea socială, ineficienţa educativă provocată în ultimă instanţă de atitudinea deficitară la capitolul patriotism. După reţeta uzuală, Geo Şerban îşi continuă articolul cu menţionarea unor surse sovietice din ale căror îndrumări tânăra noastră literatură pentru copii ar fi avut de câştigat. Se citează copios din A. S. Makarenco, pedagogul emblematic al perioadei staliniste, din fruntaşul sovietic Mihail Kalinin (ale cărui cuvinte ar reprezenta „un ajutor de preţ” pentru scriitori) şi, în fine, o sentinţă a lui Maxim Gorki („Problema subiectelor cărţilor pentru copii este desigur problema educaţiei sociale a copiilor”). În contrast cu realizările literaturii pentru copii din Uniunea Sovietică (care începea să fie cunoscută în Republica Populară Română graţie unui masiv program de traduceri[2]), la noi succesele acestei literaturi întârziau să apară, căci, e de părere Geo Şerban, „[n]u s-a scris la noi, încă, nicio carte să oglindească transformările revoluţionare prin care a trecut ţara noastră, nu a fost povestită pentru ei viaţa luptătorilor pentru libertate, care ar fi constituit pentru ei un exemplu, nu s-a scris vreo carte care să familiarizeze pe copii cu munca oamenilor liberi din uzini [sic] şi de pe ogoare; aceasta constituie o mare rămânere în urmă ce se cere grabnic lichidată”. Această listă de reproşuri se încheie cu îndemnul de a lăsa la o parte frica de realitate („Teama de a aborda aspectele realităţii în literatura pentru copii nu-şi are rostul”).

Pentru Octav Pancu-Iaşi bilanţul evaluării din Flacăra este net negativ. Articolul lui Geo Şerban apăruse în siajul unui material nesemnat (aşadar cu întreaga greutate a unui articol redacţional) publicat în toamna precedentă în Scânteia (Mai multă atenţie publicaţiilor pentru copii, în numărul 1523 din 8 septembrie 1949) şi se pare că diriguitorii culturii aveau privirile aţintite asupra literaturii de gen, aflată la noi în stadiu emergent. Replica scriitorului a venit peste trei săptămâni. Despre ea va fi vorba în postarea următoare.

În imagine, Octav Pancu-Iaşi, într-o fotografie realizată pentru numărul din 24 mai 1958 al revistei Flacăra.

---

[1] Este vorba de Cei trei voinici de Al. C. Constantinescu, Ograda minunată de Cicerone Theodorescu, Nodul pământului de Elena Mătasă şi Pădurarul cel voinic de Alexandru Andy.

[2] La editura Cartea rusă şi, mai târziu, la Editura tineretului apar în 1949-1950 numeroase traduceri din literatura sovietică, dintre care autorul evidenţiază Steluţa de I. Vasilenko, Cu tine sunt tovarăşii  de M. Prilejaeva, Vasioc Trubaciov şi prietenii săi de V. Oseeva, Mereu împreună de O. Havkin etc.

Octav Pancu-Iaşi – Timpul stă în loc? (I)

Nume relativ cunoscut în presa pentru copii şi tineret (îl găsim de pildă în numărul 123 din 26 august 1948 al revistei Licurici, unde semnează schiţa Prietenie), Octav Pancu-Iaşi debutează în anul următor cu placheta Timpul stă în loc? Era el însuși foarte tânăr (născut în 1929), dar precocitatea nu era deloc rară la scriitorii afirmaţi în primii câțiva ani ai regimului recent instalat. Titlul, în aparență grav, nu este al unei lucrări filozofice sau de știință popularizată, ci al unei cărticele de versuri moralizatoare pentru copii, iar schema epică e redusă la elemente esenţiale.

Eroii povestirii versificate sunt doi puşti de şapte ani, doi eroi contrastanţi, Nicu şi Sandu, cu aspect fizic diferit:

Nicu şi Sandu...

     Uite-i în carte.

Sandu-i înalt,

     Nicu-i bondoc;

Nicu, de şapte,

Sandu, de şapte

    fac patrusprezece ani la un loc!

Înfăţişarea exterioară nu contrazice stereotipul uzat cu „grasul” şi „slabul” pe care îl vom găsi, peste câțiva ani, și la cuplul Tică/Rică din cărțile lui Leonid Petrescu. Nicu este caracterizat printr-un comportament bradipsihic, incapabil de acţiune, vecin cu abulia, într-un cuvânt, un leneş sadea; Sandu, în contrapondere, este tahipsihic, activ, plin de iniţiativă, harnic şi silitor. Nicu nu se poate decide să se dea jos din pat (drept e și că ora de trezire este șase dimineața, ceea ce poate stârni simpatia unei părţi a publicului):

Este ora şase!

Un cocoş moţat

A strigat odată de-a trezit şi... ceasul! [...]

„E devreme încă

Soarele abia

Laptele şi-l bea...

Să mai trag un somn...

Unul mic, un pui...”

Odată trezit, Nicu are de rezolvat o multitudine de sarcini (mai întâi să se scoale şi să se spele, apoi să aducă lemne, să meargă la şcoală...) însă nu reuşeşte să urnească mai nimic. Partea interesantă e că băiatul trăieşte sub permanenta ameninţare a timpului, conştientizează faptul că e ocupat („Pii, ce treabă multă mă aşteaptă! Vai!”), dar e ca paralizat, timpul zboară, iar el rămâne mereu în urmă, înnămolit în inacţiune. Eforturile ineficace şi dezorganizate ale lui Nicu par să facă parte din tabloul clinic al unei tulburări de funcție executivă.

Sandu e imaginea în oglindă a lui Nicu şi nu are parte de stresul care îl paralizează pe celălalt erou, reducându-l la inacţiune. Nu e nimic misterios la mijloc, e doar o chestiune de planificare. Sandu îşi întocmeşte totdeauna planul pentru a doua zi, ceea ce îi limpezeşte mintea, îi conferă tonus şi îi uşurează acţiunile:

„Mă trezesc la şapte şi mă spăl, mă-mbrac,

ceaiu-l beau (sau lapte), patu-apoi mi-l fac,

tai un braţ de lemne, umplu şi găleata,

îmi aşez ghiozdanul şi la opt sunt gata... 

Gata pentru şcoală. (Lecţia o ştiu!)

Fix la ora unu de la şcoală viu. 

Până pe la şase, scriu şi-nvăţ - pe urmă...

Ţin’te Sandu foot-ball, ţurcă şi şodron!

(La săritul caprei sunt chiar campion!)”

Secretul succesului stă, aşadar, în planificare. Intenţia propagandistică este evidentă: în România noile autorităţi comuniste introduseseră economia planificată, iar în 1949 (anul apariţiei cărţii de faţă) şi în anul următor se lucrase pe baza planurilor anuale (planul cincinal avea să fie introdus în 1951). Cititorul ar fi trebuit să rețină, desigur, că a fi leneş e un lucru rău, după cum a fi harnic e, prin antiteză, o calitate demnă de laudă. Până aici nici n-ar fi mare deosebire faţă de etica protestantă a muncii, iar în carte importanţa muncii e ilustrată recurgându-se inclusiv la metafore animaliere (oarecum banale) cu vietăţile din ogradă. Clou-ul este însă dat de ideea de planificare, concept destul de abstract şi greu de explicat copiilor, cu care autorul se luptă cum poate, şi pe care editorul îl ilustrează cu un desen cu sens foarte direct:

Receptarea în presă a volumului a fost nu lipsită de asperităţi, după cum vom vedea în partea a doua a postării. Această postare o înlocuiește pe cea inițială, din 29 octombrie 2014. 

Autorul desenelor nu este menţionat nicăieri.

Otilia Cazimir – Bădiţa Stalin

Apărută în volum în 1950, după publicarea în numărul 11 din 1949 al Vieții românești, povestirea Bădiţa Stalin reprezintă prima colaborare a Otiliei Cazimir cu recent înființata Editură a tineretului. Succesivele epurări ale fondului de carte au lăsat şi în cazul acestui mic volum urme grele; din cele 50.000 de exemplare ale cărţii trebuie să fi supravieţuit foarte puţine, de vreme ce ea este de negăsit în biblioteci sau la anticariate. Este o situaţie oarecum nedreaptă, căci avem de a face cu o scriere importantă pentru istoria propagandei induse prin intermediul literaturii pentru copii a primilor ani ai regimului instaurat la 30 decembrie 1947. Fără a excela prin originalitatea temei sau acţiunii, Bădiţa Stalin este totuşi o mică capodoperă, căci concentrează în spațiul celor mai puțin de 20 de pagini ale sale un întreg arsenal de captare a bunăvoinței micilor cititori și canalizare a ei înspre cultul personalității dictatorului sovietic.

Ne este prezentat de la bun început protagonistul prozei. Are șapte ani, îl cheamă Țâcă (de fapt, Nicolae, ca pe taică-său) şi face parte din lunga galerie a copiilor orfani şi oropsiţi de soartă ilustrată generos în perioada 1948-1953 de eroii lui A. G. Vaida (Școlarul roșu, Micul patriot), Octav Pancu-Iaşi (Atunci, în februarie) sau ai Elenei Mătasă (Nodul pământului). Orfan de mamă din naștere, Țâcă își pierde și tatăl, întors cu sănătatea șubrezită dintr-un război la care „l-au mânat” boierii, pe care de altfel îi suduie până când își dă sufletul (tema vinovăției burghezo-moșierimii pentru purtarea războaielor este bine reprezentată în creația epocii — conflictele internaționale sunt translatate frecvent în zona mai familiară a conflictelor de clasă). Scena morţii tatălui este înfățișată în tușe sinistre („O muscă mare și verde a ieșit de nu știu unde și a venit bâzâind, ca trasă de ață, drept pe gura mortului”), iar înmormântarea, cu „popă”, prilejuiește accente anticlericale.

Rămas cu bunica („mama-bătrână e mititică și strâmbă de spate”), Țâcă e de fapt singur pe lume, căci aceasta e nu doar surdă și incapabilă de comunicare, în ciuda poveștilor pe care i le spune, ci și răuvoitoare. Soarta copilului se schimbă odată cu apariția, deus ex machina, a unui protector venit de la oraș (bădița Ștefan). Muncitor de la oraș, alături de alimentele pe care i le aduce, acesta îi oferă informații despre uzina la care lucrează și despre Uniunea Sovietică:

Bădiţa Ştefan lucrează la o fabrică mare, mai mare decât tot satul la un loc. Şi-n fabrica aceea sunt oameni mulţi, mai mulţi decât toţi oamenii din sat!
Şi-i mai spune bădiţa Ştefan şi alte minunăţii. Îi spune despre o ţară întinsă, mai întinsă decât toate împărăţiile din poveste, o ţară din spre Soare-Răsare, în care toată lumea e slobodă,munceşte şi cântă.

Naiv și deprins cu poveștile bunicii, Țâcă vrea să știe cine este conducătorul acelei țări minunate

— Şi cine-i împărat peste ţara aceea ? întreabă Ţâcă. Şi bădiţa Ştefan începe să râdă :

— Acolo nu mai simt împăraţi, măi băiete. Oamenii şi-au trimis împăraţii pe lumea cealaltă, şi toată ţara e a lor... Acolo, fiecare om care munceşte se cheamă că-i olecuţă de împărat. Înţelegi?

Ţâcă nu prea înţelegea cum vine asta.

— Da, da’ tot trebue să fie unu’ mai mare decât ceilalţi! Bădiţa Ştefan nu mai râde. Se uită la Ţâcă şi-i pune pe creştet mâna lui mare şi grea:

— Este, băiete.

— Şi cum îi zice ?

— Îi zice Stalin...

Ironia (poate involuntară) este că sovieticii își trimiseseră cu adevărat împăratul „pe lumea cealaltă”. Lăsând la o parte asemenea detalii, pe care receptorul prozei Otiliei Cazimir nu avea cum să le priceapă, este important de reținut că bădiţa Ştefan devine protectorul băiatului, ba chiar promite să îl adopte de îndată ce se va însura. În vederea începerii școlii, Ştefan îl înzestrează pe Țâcă cu îmbrăcăminte și rechizite, astfel ca micuțul să își poată face intrarea în lumea învățăturii. Premonitoriu, muncitorul uită acasă la protejatul său o carte despre Stalin, pe care viitorul școlar nu o poate încă descifra, dar care îl impresionează prin aspectul grafic. 

Marea scenă a povestirii, care cuprinde mesajul propagandistic esențial, se desfășoară în prima zi de școală. Terifiat de noutatea locului și de povestirile despre învățătorii răi și aspectul școlii, cu pereții plini de planșe cu „oameni jupuiți și spintecați de li se văd borheile, ca la porci, când îi cenătuiește”, pe care le propagă vărul Mihai, Țâcă este în pragul unei căderi nervoase. Se dovedește că lucrurile nu sunt chiar atât de rele, căci învățătorul nu este un „domn” care să-l „frigă” cu varga, ci o femeie prietenoasă. Dar — şi acesta este lucrul care îl liniștește pe copil și îi dă în cele din urmă încredere — pe perete este agățat portretul lui Stalin, sub egida căruia nu se poate întâmpla nimic rău: 

— Vrei să te duci acasă ? îl întrebă ea [învățătoarea], fără supărare. Dar Ţâcă nu-i mai poate răspunde. Pe deasupra capului ei, a zărit un chip cunoscut: un om îmbrăcat soldăţeşte, cu cizme scurte, lângă o poliţă plină cu cărţi. Şi omul acela are ochi atât de adânci şi de pătrunzători, încât Ţâcă simte cum îi vine inima la loc.

— Vrei să te duci acasă ? stăruie învăţătoarea, răbdătoare.

— Dacă-i dumnealui aici, nu mă mai duc! răspunde Ţâcă, cu ochii încă plini de lacrămi, dar cu căutătura dreaptă.

— Care dumnealui ? întrebă cu nedumerire învăţătoarea, cătând împrejur.

Când vorbea despre Stalin, bădiţa Ştefan îi zicea, scurt, pe nume. Dar el, un plod din fundul pădurii, cum să-i spună unui om ca acesta, ca să nu fie lipsit de cuviinţă?...

Deodată, ridicându-şi ochii albaştri şi adunându-şi răsufletul, Ţâcă răspunde răspicat, cu toată inima:

— Dumnealui... bădiţa Stalin !

Este un final care condensează efortul propagandistic depus de autoare de-a lungul întregului text, în care au fost introduse, pe rând, figura muncitorului Ștefan (simbol al ajutorării țărănimii de către clasa muncitoare), mitul minunatei mari țări de la Răsărit și, apoteotic, însăși figura Stalin, conducătorul acesteia și apărătorul celor oropsiți și înfricoșați. Se cuvine subliniată ingeniozitatea cu care Otilia Cazimir transpune concepte relativ abstracte și greu de priceput, astfel ca ele să poată fi asimilate de publicul-țintă alcătuit din școlari mici. Familiarul diminutiv „bădiță” din „bădița Stalin” îl apropie și îl umanizează pe generalisim, îl aduce la nivelul de înțelegere al copilului. Conducătorul sovietic este și el un fel de Ștefan, dar scara unei țări întregi. Procedeul, din familia litotei, este categoric ingenios. Dacă pentru Dan Deșliu planul cincinal era „tovarășul plan”, pentru Otilia Cazimir brutalul vojd de la Kremlin se transformă într-un prietenos „bădiță”. 

Volumul este ilustrat de Beca Rind.

Două cărticele de Otilia Cazimir (II)

Catinca şi Catiuşa – două fete din vecini

Colaborarea Otiliei Cazimir cu Cartea rusă (seria Bucuria copiilor) continuă cu numărul al doilea al colecţiei, care cuprinde istorioara versificată Catinca şi Catiuşa – două fete din vecini, apărută tot la sfârşitul anului 1947. E povestea — bogat şi colorat ilustrată tot de Th. Kiriacoff-Suruceanu) — a două fetiţe, una româncă, cealaltă rusoaică, care locuiesc în case alăturate undeva la ţară. Catinca (alintată Catincuţa) e fata lui badea Stan, iar Catiuşa, a lui moş Ivan. Ambele sunt model de hărnicie şi conştiinciozitate. Catincuţa „e vrednică la lucru ca la joc, / De dimineaţă n-o mai prinzi pe-un loc, / Că multe-s de făcut pe lângă casă / şi Catincuţa-i foc de inimoasă”), iar Catiuşa nu se lasă mai prejos („Cum o vezi, numai de-o şchioapă, / Coase, face şi mâncare, / Taie lemne, cară apă, — / Vrednică-i, ca una mare!”).

Istoria e simplă, înfăţişată ca o suită de tablouri ale unei construcţii scenice. Simetria e perfectă: ambele fetiţe păzesc animalele (Catinca, oi, Catiuşa, gâşte), ambele se ospătează cu produse amidonoase, după specificul etnic al fiecăreia (colăcei de grâu/cucoşei de aluat) şi alungă, prin eforturi conjugate, o vulpe agresoare. Până aici, relaţia dintre copile este mutual avantajoasă. Acest echilibru se rupe în momentul în care badea Stan, tatăl Catincăi, nu reuşeşte să urce dealul cu carul încărcat cu lemne (scena Greu la deal!). Este punctul în care intervine energic moş Ivan. Hiperbolizat, acesta dă dovadă de o forţă fizică ieşită din comun şi, iată, carul porneşte („— Mare-i dealul, nu zic ba, / Dar Ivan e cât un munte... // Pune-un umăr, voiniceşte / Şi căruţa se urneşte. / Îl mai pune-a doua oară / Şi căluţul — parcă zboară”). Nu e exclus ca moş Ivan al Otiliei Cazimir să fie, după Mihai Viteazu al lui Coşbuc (Paşa Hassan), al doilea personaj din poezia noastră epică asemuit cu această formă de relief (muntele).

Odată problema rezolvată, cursul simetric al prezentării evenimentelor se reia. Cei doi bărbaţi se împrietenesc şi se vizitează, bun prilej pentru relevarea unor deosebiri culturale de altfel nesubstanţiale (precum plosca românească plină cu tulburel faţă de samovarul rusesc cu ceai). Ciocnirea paşnică a culturilor dă prilejul unor remarci nu lipsite de umor („— Da’ ce-i cu soba asta mititică / De mormăie pe nas ca un bondar? / Întreabă Catincuţa, cam cu frică. / — Nu-i sobă, surioară, ’i samovar. Tabloul final, de deplină armonie, prezintă două cupluri tată/fiică într-o relaţie de deplină armonie şi întrajutorare („Zi sfântă de sărbătoare, / Numai flori şi numai soare... / Stau bătrânii în pridvor / Stau şi cântă-n legea lor”). Propaganda în favoarea Uniunii Sovietice (reprezentată de Catiuşa şi Ivan) e destul de subtilă şi la nivelul de înţelegere al şcolarilor mai mici. Cel care dă acordă ajutor la nevoie este rusul; relaţiile dintre cele două fetiţe sau între cei doi taţi sunt unele de perfectă înţelegere şi colaborare. Între obiceiurile celor două popoare există diferenţe (subliniate cu umor, fără ostentaţie), dar fiecare este liber să le practice firesc, fără a i se reproşa ceva. Ilustraţiile lui Th. Kiriacoff-Suruceanu completează în mod sugestiv textul, oferindu-i un sprijin evident în propagarea ideilor sale.

Şi de această dată, mulţumiri pentru ajutor Indirei Spătaru de la Muzeul Literaturii Române din Iaşi.

 

Două cărticele de Otilia Cazimir (I)

Colaborarea Otiliei Cazimir cu Editura Cartea rusă se materializează la sfârşitul anului 1947 cu două plachete publicate în seria Bucuria copiilor, Stăpânul lumii şi Catinca şi Catiuşa, două fete din vecini. La aceste două volume se va adăuga, în 1949, Alb şi negru (despre care am scris recent aici). Caseta tehnică lipseşte în ambele cazuri, însă ne putem ghida după autodedicaţia autoarei, care indică anul 1947. Unitatea grafică a seriei este dată de ilustraţiile lui Th. Kiriacoff-Suruceanu. Presa vremii e zgârcită cu semnalările celor două apariţii, deşi e de reţinut formularea din Universul nr. 10 din 14 ianuarie 1948, care relatează despre o conferinţă de presă a lui Andrei Oţetea, preşedintele consiliului de administraţie al editurii („Un adevărat record [îl] constituie cărţile pentru copii lansate în ajunul Crăciunului cu textul de Otilia Cazimir şi ilustraţii de Th. Kiriakoff Suruceanu”).

Stăpânul lumii

Volumul inaugural al seriei Bucuria copiilor este Stăpânul lumii, cu o poezie despre un băieţel răsfăţat şi milităros, asemănător cu Tecuţă al lui Anton Bacalbaşa, precursorul celebrului Moş Teacă. Sfidător şi egoist, copilul manifestă înclinaţii belicoase (Înarmat îs până-n dinţi / Puşcă-n spate, spada trasă. / Nu mi-e frică de părinţi / Şi de lume — nici nu-mi pasă...). Violent (Am sfărmat popicele / Şi-am bătut pisicile), crezându-se „ghinărar de oşti”, băiatul îşi terorizează prietenii, dar poznele lui sunt, deşi supărătoare, în esenţă benigne... până în ziua când găseşte, rămas probabil din război, un cartuş veritabil (Uite-n iarbă un cartuş / Un cartuş adevărat!). 

De aici până la implementarea unui plan malefic nu mai e un drum prea lung (Am să-l vâr colea în flintă / Ş-am să trag cu el la ţintă, / Ca să vadă dumnealor / Că-s stăpânul tuturor. // Cine-o să-mi mai stea în drum / Când în puşcă — Doamne-ajută — / Nu mai am un dop de plută/ Ci cogeamite dum-dum?...). Desigur că aventura nu se soldează cu nimic bun; glonţul buclucaş provoacă o explozie care îl culcă la pământ pe copil (— Sai, măicuţă, că-s rănit // Azorică, Moş-Cotoi, / Fraţilor, săriţi şi voi, / Mi se pare c-am murit!). Acesta, victimă a propriei sale nesăbuinţe, ajunge la spital şi — mostră de educaţie anacronică, mai primeşte şi o bătaie de la tata. 

Morala poveştii nu poate fi decât pacifistă (Dă-le dracului de săbii / Că nu-s bune de nimic!). Spre deosebire de modelele reale de militarişti ai vremii (Hitler şi Mussolini fuseseră neutralizaţi, chinezul Chiang Kai-shek, demonizat de presă, va fi în curând izgonit de Mao), micul războinic este reeducabil. El îşi regretă greşeala şi se alătură prietenilor săi, participând la un tablou vivant al activităţilor paşnice şi constructive (Bimbirică ne citeşte. / Anişoara împleteşte, / Toarce Moş-Cotoi pe ladă. Azorică dă din coadă. / Iar Năiţă dolofanul / Dă fuguţa cu ciocanul, / La bătut, la ferecat. / Ca să dregem ce-am stricat!). Pentru finalul lui 1947 era o morală îndestulătoare.

Şi pentru postarea de azi i se cuvin mulţumiri Indirei Spătaru, muzeograf la Muzeul Naţional al Literaturii Române din Iaşi.

Otilia Cazimir – Alb şi negru

Într-un articol consacrat noilor apariţii de la editura Cartea rusă publicat în numărul 17001 din 30 octombrie 1947, ziarul Adevărul anunţă, pentru sezonul de Crăciun, o colecţie de cărţi pentru copii. Ziarul nu menţionează cum se va numi aceasta, dar acum ştim că numele ales a fost Bucuria copiilor. În această serie au fost publicate trei cărţi de Otilia Cazimir, dintre care Catinca şi Catiuşa şi Stăpânul lumii au apărut, se pare, imediat, urmate de Alb şi Negru (1949). Colaboratoare de cursă lungă la Cartea rusă, unde îi apar numeroase traduceri din literatura rusă şi sovietică, şi cu o evidentă înclinaţie pentru literatura pentru micii cititori, scriitoarea pare o alegere firească pentru acest proiect.

Prin titlu, dar şi prin conţinut, placheta de versuri Alb şi negru pare o reverenţă făcută creaţiei lui Maiakovski, cu o trimitere directă la poemul Black and white. Concepută spre a fi o condamnare a rasismului, ca şi textul poetului sovietic, poezia Otiliei Cazimir este adresată copiilor, pe înţelesul cărora e scrisă. Este, de fapt, o poveste moralizatoare în versuri menită să ridiculizeze comportamentul ciocoiesc şi dispreţul pentru rasa neagră ale unei întregi categorii sociale, burghezia, reprezentată de Petrică, un băiat dintr-o familie avută. Depăşind vârsta primei copilării, Petrică simte nevoie să se diferenţieze material de prietenul lui, Lică (Până mai acum un an, / Băteau mingea pe maidan. / Lică a rămas tot Lică, / Dar Petrică-i alt Petrică: // Poartă ceas cu zgardă lungă, / Pantaloni călcaţi pe dungă, / Nasu-l poartă tot pe sus, — / Doi ca el, pe lume nu-s!). Şi — ce poate fi mai respingător? — Petrică venerează banul ca vehicul de reuşită socială, în raport cu care învăţătura nu are valoare (— Are taica bani cu sacul, / Pot să plec unde mi-e placul. / Ce nevoie am de carte? / Când ai bani, ajungi departe.). Dispreţului faţă de studiu i se adaugă oroarea faţă de rasa neagră (Uite-un negru... dă-l încolo / Nici să-l văd, nici să-l visez!).

Lucrurile iau o întorsătură neaşteptată când, îmbrăcat în hainele sale elegante, Petrică pleacă la plimbare cu Lică (şi, desigur, cu căţelul Tric, nume canin de mare rezonanţă în literatura română, care pare acum şi el „fudul... nevoie mare”). Cei trei ajung în port, unde hamalii muncesc din greu. Truda lor e dispreţuită, cu aroganţă, de copilul bogat (Muncă grea, răsplată mică.. / — Vai de ei! Oftează Lică. / Dar Petrică, leneş, cască: / — Prostu-i prost... ca să muncească!). Parcă sancţionat pe dată de o forţă superioară, Petrică se fereşte de un hamal negru „urât şi buzat”, se împiedică şi cade în apă şi e pe cale să se înece. Spre surprinderea generală, din masa de muncitori se desprinde un băieţaş negru (Tom, „negru slut şi zdrenţăros”, „puiul cel de drac”, i se face pe dată portretul fizic), care, bun înotător, se aruncă în valuri şi îl salvează pe micul arogant.

Povestea se îndreaptă spre un final fericit (Tom s-a-ntors pe jumătate/ Ştie, bietul, că-i urât / Dar Petrică-i sare-n gât / Şi-l sărută ca pe-un frate.). De acum încolo nu-i va mai dispreţui pe negri; mai mult decât atât, îl duce pe Tom la el acasă şi îl prezintă părinţilor, care îl adoptă de îndată (E primit de-a dreptu-n braţe / ­— Are mama doi flăcăi...). Scăpat de griji şi de stigma inferiorităţii sale, Tom devine cel mai bun prieten al lui Petrică, de care va fi nedespărţit (Alb şi negru... Doi copii / Fraţi de cruce pân’ la moarte, / Cu acelaşi drag de carte / Şi cu-aceleaşi bucurii.). Cu această morală se încheie fabula Otiliei Cazimir, lipsită desigur de dramatismul poeziei lui Maiakovski sau de retorismul iscusit al acesteia.

Alb şi negru ar fi rămas, poate, un volumaş cuminte, bifat la iuţeală pe lista de lecturi a copiilor vremii şi lipsit de prea mult interes pentru istoria literaturii juvenile de la noi, dacă nu ne-ar atrage atenţia un text publicat la rubrica Marginalii a revistei Contemporanul nr. 145 din 15 iulie 1949. Semnalând apariţia plachetei, cronicarul editorial îi face o recenzie iniţial favorabilă. Versurile Otiliei Cazimir ar fi „unele extrem de vioaie şi simpatice”, iar apariţia lucrării este semnalată „cu simpatie”. În spiritul scoaterii în evidenţă a luptei de clasă, autorul semnalării insistă asupra reflectării în poezie a conflictului social dintre burghezie şi clasa muncitoare, la care se adaugă şi dimensiunea suplimentară a conflictului rasial:

Delimitarea e precizată deci. Simbolurile devin limpezi. Petrică ar „reprezenta” burghezia reacţionară şi rasistă, iar Lică şi hamalul negru ar simboliza clasa muncitoare, exploatată. Între aceste două clase ştim cu toţii că se dă o luptă grea. Spunem „fără îndoială”, fiindcă socotim că nu întâmplător şi-a ales autoarea o temă atât de semnificativă.

Cu toate acestea, placheta Otiliei Cazimir păcătuieşte, în viziunea criticului, prin modul în care e rezolvat conflictul, cu alte cuvinte, chiar prin deznodământ:

Dar tipic ideologiei mic-burgheze e deznodământul, primejdios prin falsa morală ce-o conţine, pe care autoarea o agaţă la sfârşitul cărţii, când micul hamal negru e primit cu braţele deschise în familia bogătaşului. E îmbrăcat, spălat, îngrijit (pe deasupra e şi înfiat) şi trimis la şcoală cu noul său... frate! [...] Ce-ar spune copiii din ţara „condusă” de generalul Smuts[1], copiii din Vietnam, ori din Indonezia, aflând că negustorii şi fabricanţii albi nu sunt chiar atât de negri la suflet?

Cu alte cuvinte, prin modul în care este soluţionat conflictul, prin împăciuitorismul mic-burghez al autoarei, mesajul cărţii este ratat. Critica vehementă a Contemporanului la adresa acestei apariţii editoriale nu ar surprinde dacă nu ar fi vorba de Cartea rusă, editura care a publicat-o, ştiut fiind faptul că orice instituţie asociată cu Uniunea Sovietică era intangibilă şi nu putea fi criticată nici măcar indirect, prin produsele sale culturale. Din câte cunoaştem, este singurul caz de critică negativă îndreptată împotriva unei lucrări apărute la Cartea rusă. E drept, consemnarea din Marginalii nu pomeneşte nicăieri numele editurii, ci doar volumul în sine. Ar fi fost, poate, prea mult...

Volumul este bogat ilustrat de Th. Kiriacoff-Suruceanu. Pentru postarea de azi am primit un ajutor însemnat de la doamna Indira Spătaru, muzeograf la Muzeul Naţional al Literaturii Române din Iaşi, căreia i se cuvin mulţumiri.

[1] Ian Smuts (1870-1950), om politic sud-african.