☺☺☺☺ Marin Anton - Corăbii de fum, corăbii de lumină (Episodul III)

Mi-am pus întrebarea unde îl putem plasa pe Marin Anton în peisajul prozei noastre de azi. Veţi recunoaşte că nu-i o întrebare deloc uşoară., căci nu vom găsi în Corăbii de fum, corăbii de lumină nici tonul (căutat-)confesiv al unor relatări la persoana I al lui Cezar Paul-Bădescu sau T. O. Bobe, nici pendularea, nelipsită de umor, între sordidul vieţii cotidiene a oamenilor mărunţi şi aspiraţiile mistico-naive ale acestora (ca la Dan Lungu sau Cosmin Manolache). Poate doar ceva din fantezia de nestăpânit a lui Petru Cimpoeşu din Christina Domestica şi Vânătorii de suflete.

Marin Anton nu pare sensibil la niciunul din teribilismele literare ale ultimului deceniu şi jumătate. Fără să dea dovadă de vreun complex, el cultivă copios epicul. Întâmplările din roman se desfăşoară pe mai multe continente. De la Toate pânzele sus! nu ştiu dacă am mai dat la noi peste desfăşurări epice de asemenea proporţii geografice (şi, nu mai puţin, tipografice, cartea având peste 700 de pagini). Nici barierele temporale nu par să conteze, căci acţiunea ne poartă din Renaştere până la revoluţia rusă şi apoi până în zilele noastre. Personajele sunt numeroase şi pestriţe: băiatul de cartier din Giuleşti (Tiberică), Benvenuto Cellini, contele de Saint-Germain, bogătaşul rus Tuymazeev, Alexandru Petru, poştaşul-scriitor... şi atâţia alţii. Toţi aceştia se mişcă, vorbesc, într-un cuvânt, trăiesc. Romancierul stâpâneşte bine tehnica dialogului, care e viu, proaspăt, alert. Iată o mostră (Tiberică Recaş se confruntă cu un coleg de echipă cu apucături tiranice):

M-am uitat în ochii lui şi am zis cu tupeu: „Fiindcă îţi miroase gura, fraiere! Îţi miroase gura de cât rahat ai mâncat până acuma şi de cât mă tot muşti de cur de cînd am venit la echipă!” Ceilalţi au izbucnit în rîs. Îl avusesem pe bulangiu, îl făcusem din cuvinte! Ăla a devenit stacojiu la faţă. Atât a zis: „Pechinezule până aici ţi-a fost! Te omor cu bătaia!” Eu tot nu mă lăsam. Mai bine o furam de la mălău, decît să mă fac de râs: „Bine moşule, cum vrei tu. Da’ să nu-ţi scrânteşti mîna, sau, Doamne fereşte, să nu se rupă ceva în tine de la atîta efort!” Nici n-am terminat bine de zis cuvintele astea că tipul m-a şi troznit cu o bucată.

Romancierul portretizează nu doar indivizi, ci şi instituţii. Din rândul acestora se detaşează poşta care, ca orice altă instituţie, trăieşte prin oamenii ei:

Doamna Sacnasiu, Filica pentru intimi, este o femeie, hai să-i zicem aşa, cu o apariţie de neuitat. E o fiinţă micuţă şi osoasă, cu un ten pergamentos, fără vârstă. Ce te frapează la ea este privirea. Una rea şi acuzatoare. Orice inferior ierarhic nu poate fi altceva decât un potenţial infractor. Atunci cînd vorbeşte cu tine face o schimă din gură ca şi cum ceva i-ar mirosi foarte urît. Este alergică la tot ce nu este regulamentar. Nu suportă să vadă pe cineva voios, sau Doamne fereşte, vesel de-a dreptul. Dacă se întâmplă aşa ceva, imediat intervine şi cu o voce insinuantă întreabă: „Ce vă amuză atît de tare? Ia spuneţi-ne şi nouă, să râdem şi noi!” După care devine ironică: „Poate e vorba de revistele acelea care zac necartate acolo.” Iar de aici tăvălugul acuzaţiilor şi al defectelor observate nu se mai opreşte, decât atunci cînd ia forma unui raport scris, căruia îi va urma fireşte o sancţiune. Acesta este momentul ei de maximă mulţumire. Atunci îşi simte sufletul senin şi are satisfacţia muncii împlinite. Ea fiind chiar convinsă că tot ceea ce face se numeşte muncă. Da, chiar aşa: muncă de îndrumare şi control.

Acţiune deborantă, portrete memorabile, dialoguri vii. Tot atâtea reuşite literare. Găsim si scăderi în romanul lui Marin Anton?

Găsim. E vorba, cred, mai ales de faptul că Marin Anton cedează mult prea uşor unor tentaţii liricoide, şi încă unele de o factură estetică discutabilă. Rezultatul îl constituie pasaje în care forţa remancierului slăbeşte, iar producţia ia aspectul unei compuneri sentimentale, cu (mai) toate clişeele de rigoare:

„Lasă-l încolo de televizor!”, zise ea, stingându-l. După aceea se cuibări în braţele mele. Îi simţeam mireasma părului şi căldura trupului. Am sărutat-o pe creştet. Ea îşi întoarse chipul spre mine, cu aceeaşi privire fierbinte ca şi în seara trecută. Îşi întinse mâinile lent, mângâindu-mi obrajii. Atingerea ei era uşoară ca o adiere de vînt. Apoi începură să picure între noi sărutări mici ca începutul unei ploi pe care o aştepţi în arşiţa verii. Dar sărutările noastre nu domoleau pasiunea ce creştea tumultuos în noi. Voiam mai mult, mai mult. Ne simţeam tălăzuind în cea mai dulce furtună pe care simţurile noastre o mai puteau suporta. Timpul se pierdu iarăşi undeva, departe, dincolo de freamătul nebun al dragostei noastre.

Ei, e o scenă de dragoste, ce altceva ai fi vrut?, ar putea replica unii. Uite că de la un autor mare aştept mai mult (pentru început, să nu folosească verbul „a tălăzui”).

Multe ar mai fi de spus, dar uite că postarea s-a întins peste măsură de mult. Închei prin a spune că în Corăbii de fum, corăbii de lumină avem un roman masiv, solid şi clasic, cu sfidarea implicit asumată a modelor literare, cu nenumărate elemente de story, dialoguri bine susţinute şi personaje memorabile (fie că-s oameni, fie că-s instituţii, precum Poşta Română). Mai mult - romanul e dovada faptului că există viaţă (literară!) şi dincolo de acel mainstream cultivat la Humanitas sau Polirom/Cartea românească.

De citit - numai să aveţi norocul să-l găsiţi şi curajul de a începe o carte groasă. Că de dus până la capăt precis o veţi duce, odată ce v-aţi apucat de ea.