vineri, 28 septembrie 2007

☺☺Ruxandra Cesereanu - Naşterea dorinţelor lichide

19 comments
O copertă de un kitsch monumental
Am răspuns zilele trecute unui comentariu la una din postări şi nu ştiu cum a venit vorba de Ruxandra Cesereanu, care îmi era mai cunoscută în calitate de universitar şi de autoare eseuri şi critică decât ca prozatoare. Cumpărasem cu ceva vreme în urmă ultima ei carte, Naşterea dorinţelor lichide (Cartea Românească, 2007), aşa că m-am gândit că n-ar strica s-o şi citesc.

Zis şi făcut. Pornind (pretext pur, aş zice) de la titlul unui tablou al lui Dali aflat în colecţiile Guggenheim, Ruxandra Cesereanu scrie o carte despre „bărbaţi, despre lumea, trupurile şi sufletele acestea”. Subiect minat, orice s-ar zice. Aproape imposibil să-l abordezi fără a călca pe vreo mină ascunsă, plantată fie de feminişti, fie de misogini, fie de pudibonzi, fie de cine ştie adepţi al altor „isme” ale vremurilor noastre. Încerc totuşi o prezentare, limitându-mă strict la latura estetică şi nepropunându-mi să fac niciun comentariu la adresa opiniilor exprimate de autoare.

Primul capitol al cărţii se numeşte chiar Naşterea dorinţelor lichide. El explică ce şi cum cu aceste dorinţe (mai pe limba noastră, e vorba în esenţă de dorinţele de natură erotică - li s-a găsit doar un nume mai artistic). Ni se relatează o mică aventură platonică petrecută la Veneţia, în urma căreia „autoarea” (în fine, entitatea auctorială, ca să nu cădem în tot felul de capcane textuale) se pomeneşte obiect al admiraţiei unui tânăr, care o bombardează ani de zile cu răvăşele în care îşi (de)plânge dragostea neîmpărtăşită. Scrisorile sunt exaltate, de un patetism adesea teatral, căutat, dar în ansamblu capitolul reuşeşte să facă o destul de bună introducere.

Urmează un capitol numit Atingerea, în care iubirea neconsumată continuă să joace rolul principal. Ruxandra Cesereanu ne relatează un joc amoros nevinovat, un fel de iniţiere castă bazat pe cele citite la 16 ani într-o carte de tantra yoga. Meritul autoarei este că nu ne lasă să ne dăm seama dacă are foarte mult umor sau, dimpotrivă, nu are deloc. Capitolul mai conţine şi vreo 40 de pagini de reflecţii condensate într-o singură frază care l-ar face gelos, cred, până şi pe Márquez, cel din Toamna patriarhului (Thomas Mann nici nu mai contează, pare un ageamiu când e vorba de stabilit recorduri la lungimi de enunţ). Trebuie să recunosc - horribile dictu! - că mi-am permis să sar pagini întregi.

Miezul cărţii (Postbărbaţi), dacă pot să-i zic aşa, este o suită de peste 100 de portrete de bărbaţi, fiecare pe câte o pagină, alcătuind un fel de anaforă, căci fiecare portret începe, stereotip, cu vorbele „El era un bărbat...”, după care urmează aşa-şi-pe-dincolo. Este o tipologie bogată şi concisă. Iată cum se prezintă (post)bărbatul cu numărul 74:
El era un bărbat cu ochi atât de frumoşi şi licoroşi, încât îmi venea să îi beau ca pe un rest de seu topit, fiert, zemuit. Nu era deloc ţâcnit, ci molatic, un urs coropolent şi tandru. Mi-ar fi plăcut să îl ating pe păr, dar era mai înalt decât mine şi ar fi trebuie să mă caţăr puţin. Mi-ar fi plăcut să îi şoptesc la ureche vorbe de şagă, dar era mai tânăr decât mine şi nu se cuvenea etc.
Cred că Postbărbaţii reprezintă cea mai realizată parte a cărţii, prin fineţea observaţiei şi precizia detaliului. Mai puţin reuşite sunt însă ultimele capitole: în penultimul, fete şi femei răspund la întrebarea „Ce este un bărbat?”, iar în ultimul, bărbaţii sunt puşi să răspundă la întrebarea „Ce înseamnă a fi bărbat?”. Răspunsurile sunt rareori interesante, iar cele care sunt, par modelate de către autoare.

În concluzie, o carte cu câteva momente bune şi destule mai proaste, mai ales din cauza unui retorism excesiv şi al unui soi de înamorare de propriul scris, dacă tot suntem la d’ale amorului. În fine, coperta (am ataşat poza în stânga acestei pagini) mi se pare de un kitsch monumental. Preferam o reproducere a tabloului dalinian care dă titlul cărţii...

sâmbătă, 22 septembrie 2007

☺☺☺☺ Cristian Teodorescu - Tainele inimei

2 comments
Editura Cartea Românească (2005) ne oferă reeditarea romanului Tainele inimei (titlu mai cunoscut specialiştilor în istorie literară ca aparţinând prozei aprocrife atribuite lui Kogălniceanu). Cartea a apărut iniţial în 1987 şi se republică, iată, acum, fără vreo modificare, după cum ne asigură însuşi autorul.

Romanul are - poate fără ca cel care l-a scris să şi-o fi propus - multe din trăsăturile scrierilor de pe la 1850. Avem în Tainele inimei destule elemente de „fiziologie” a unor categorii umane, pe linia (desigur, mai puţin partea declarativă) din Fiziologia provinţialului a lui Negruzzi sau Fisiologia provincialului din Iaşi a lui Kogălniceanu. Cristian Teodorescu ne oferă o fiziologie (iar aici singularul include, printr-o sinecdocă, pluralul) a provincialului/provincialilor dintr-un orăşel nenumit vreodată pe parcursul celor peste 400 de pagini ale scrierii. Putem bănui (îi las cititorului plăcerea detectivistică de a descoperi argumente în acest sens) că respectiva urbe este Medgidia.

Tainele inimei este romanul unei retrageri din lume, al unei auto-marginalizări produse de un soi de taedium vitae. Protagonistul, Octavian Stănescu, se naşte în locul-unde-nu-s-a-întâmplat-nimic pomenit mai sus. Familie mic-burgheză, tatăl, fost funcţionar la CEC, economii la sânge, minimă chiverniseală (apartament, automobil Wartburg), un frate mai mic (Marius). Bătrânii Stănescu mor într-un accident de maşină, iar cei doi băieţi, Octavian şi Marius, primul student, al doilea, elev, rămân să-şi gestioneze existenţele cam cum îi duce capul.

Octavian trece la seral, se angajează „în producţie”, trăieşte o poveste de dragoste călduţă cu o colegă de facultate (Lucia), termină şcoala, iese contabil şi se întoarce în oraşul natal (conform filozofiei „decât codaş la oraş mai bine la mine-n sat fruntaş”). Se angajează la una din întreprinderile noi din localitate (suntem cândva în anii ’70-’80), se integrează, cel puţin în aparenţă, în cercul intelectualilor locali (care bovarizează metodic şi fără fantezie pe la petreceri sau la restaurantul din centru), ba chiar repurtează succese amoroase care culminează cu căsătoria cu Mona, cea mai strălucitoare frumuseţe locală. Duce o existenţă previzibilă, în căsnicie apar neînţelegeri, frecuşuri, certuri. Totul până într-o bună zi, când Octavian pleacă de acasă şi nu se opreşte până la Bucureşti, unde începe să ducă o existenţă de boschetar, doarme pe unde apucă, trăieşte din expediente, lucrează pe un şantier etc. Un fel de arpegii pe scara (dis)armonică a vieţii sociale, cu urcări şi coborâri de ton în aparenţă fără prea multă noimă.

Spuneam ceva mai sus că Tainele inimei ne oferă elemente de fiziologie a provincialului. Afirmaţia e poate mai puţin adevărată în cazul eroului principal, care scapă încadrării într-o taxonomie anume. Paradoxal poate, Octavian nu este, cu toată suprinzătoarea lui evadare din prim-planul consacrat al vieţii sociale, un ins excepţional. Dimpotrivă, Octavian Stănescu rămâne un „escu” oarecare şi nu se distinge prin vreo calitate remarcabilă, nu e un luptător, nu e un arivist (englezii numesc asta social climber, adică unul care escaladează alcătuirea socială; omul nostru este mai degrabă un social descender, unul care coboară voluntar).

Restul omenirii creionate de Cristian Teodorescu este însă mai clasificabil. Din mărunta lume provincială fac parte tot soiul de personaje portretizate remarcabil: comisionarul Haikis, liant social al urbei, figură cu adevărat antologică, maiorul Scipion, negustorul Garvis, turcul Midat (toţi aceştia reprezentând vechea lume), inginerul Penciulescu, fost logodnic al Monei, măcinat de ambiţii intelectuale, pictorul Poldi, profesorul Lăzăreanu, muzicianul Anghelescu şi destui alţii. Toţi aceştia sunt prezentaţi în tuşe caricaturale, mai puţin, poate, Haikis, pentru care autorul pare să aibă o anume slăbiciune.


Nimic strident în Tainele inimei. O fi fost de vină şi cenzura anilor ’80, nu zic, dar cred că principalul „vinovat” pentru echilibrul şi fineţea adesea de filigran a cărţii este însuşi daimonul autorului. I-aş repoşa , dacă e să spun şi ceva despre scăderi, intervenţiile unui aşa-numit Anonim, un fel de supra-eu, supra-personaj, supra-narator sau ce o fi fost el menit să fie, oricum, insuficient motivat şi integrat în ţesătura romanului. Poate un discret tribut plătit stilului parabolic practicat în epocă. În ansamblu, o carte de citit şi azi, la 20 de ani de la prima apariţie.

vineri, 21 septembrie 2007

☺☺☺☺Dan Lungu - Sunt o babă comunistă!

6 comments
Iată un titlu menit, fără îndoială, să-l atragă pe cititor în plasa de păianjen a editorului. După mai cunoscutul volum Raiul găinilor (fals roman de zvonuri şi mistere), Dan Lungu scoate această carte tot la Polirom (2007). De fapt, a publica o carte de succes ascunde întotdeauna riscul de a nu mai face o figură la fel de bună cu următoarele (a se vedea cazul mult-adulatului Mircea Cărtărescu, care a avut ghinionul de a-şi scrie prea devreme capodopera Levantul!). Să fie şi cazul lui Dan Lungu?

Ca materie propriu-zisă, Sunt o babă... nu aduce cine ştie ce noutate. Este un roman „de tranziţie”, ca destule altele din colecţia EGO Proză, ba mai mult, e scris în stilul (să recunoaştem, nu foarte original) al lui râsu’-plânsu’, devenit matrice naţională mai ceva ca blagianul motiv deal-vale. Să vedem aşadar dacă există totuşi elemente care fac din această carte una valoroasă.

„Baba comunistă” este o anume Emilia (Mica) Burac. Fată de la ţară, Mica are o copilărie marcată olfactiv de mirosul de tezic. Nu căutaţi cuvântul în dicţionarele uzuale, căci nu-l veţi găsi. E de fapt o variantă a lui tizic (TIZÍC, tizicuri, s.n. Un fel de turtă prismatică făcută din baligă amestecată cu paie, folosită de ţărani drept combustibil sau ca material de construcţie. – Din tc. tezek). Fabricarea tezicului reprezintă o îndeletnicire de bază în familia Micăi, iar evocarea acestuia joacă în roman rolul uzat al madeleinei lui Proust, cu conotaţii însă negative. Într-o perioadă (anii ’60-’70) în care asemenea aventuri nu sunt deloc rare, Mica evadează din universul sufocant al satului şi fuge la oraş, ajutată de mătuşa Lucreţia şi de unchiul Andrei, demni reprezentanţi ai noului val de orăşeni făcuţi sub noul regim comunist.

Devenită orăşeancă, Mica face şcoala profesională, se angajează la o întreprindere de construcţii metalice, se căsătoreşte cu Ţucu (şi el un evadat din spaţiul rural), primeşte apartament de la stat, are o fată (Alice) care, în tradiţia epocii, ajunge ingineră etc. Pe scurt, o biografie perfect banală, obţinută printr-un procedeu de zoom in pornind de la masa de indivizi cu existenţe similare. Vine însă revoluţia, Mica şi Ţucu ajung pensionari, viaţa devine mai grea, Alice emigrează în Canada unde se şi mărită. Ritmul istoriei se precipită, valorile se schimbă, iar Mica nu mai pricepe nimic. Ea crede, ca mulţi alţii, că era mai bine înainte, în ciuda educaţiei la distanţă la care o supune, prin telefon din Canada, Alice.

Romanul e structurat pe trei planuri temporale, care se amestecă destul de liber (ce să-ţi fac, asta ţi-e soarta, cititorule contemporan, nu-ţi place, ia de citeşte Tolstoi sau Balzac): viaţa la ţară (nu aceea, idilică, din Duiliu Zamfirescu, ci cea de confecţioner de tezic), viaţa la serviciu în comunism (pitoreşti figurile colegilor de muncă) şi, în fine, viaţa de azi, de pensionar post-comunist. Povestea e spusă de Mica, stilul e natural şi degajat, poate prea îngrijit pentru o absolventă de şcoală profesională, dar să nu fim răi. Umorul e adesea savuros prin caracterul involuntar.

Iată o mostră. Eroina noastră a sosit la oraş, unde locuieşte la mătuşa Lucreţia si unchiul Andrei. Unchiul e personaj cu muncă de răspundere, un fel de nouveau riche în stil comunist, iar mătuşa e telefonistă. Mica o urmăreşte fascinată la lucru, cu ochii ei de copil:

Odată tanti Lucreţia m-a luat la ea la serviciu. A fost nemaipomenit. Ea şi încă două, trei colege de-ale ei stăteau cu nişte căşti pe urechi şi băgau nişte fire în nişte găurele cărora le spuneau fişe. Erau o grămadă de fişe din astea şi tanti Lucreţia ştia unde vine fiecare fir. Le schimba între ele. „În funcţie de comandă”, aşa mi-a explicat. Vorbea continuu. „Bălţaţii? Bălţaţii, mă auziţi? Acum aveţi legătura. Trăiască lupta pentru pace!” „Alo, Costeştiul? Mă auziţi? Aveţi legătura cu Hârtoapele. Trăiască Republica Populară Română!” sau „Trăiască poporul român muncitor!”. Numai aşa spunea. Dar totul era foarte curat şi ea avea unghiile roşii-roşii.

Sunt destule asemenea momente, de un umor savuros şi al cărui caracter involuntar este bine simulat. Mai puţin reuşite sunt momentele de umor (să-i zicem) voluntar, de exemplu bancurile cu Ceauşescu, întinse pe pagini întregi, spuse la serviciu de nea Mitu („mare figură”, acesta avea să fie demascat după 1989 ca turnător la Securitate).

Una peste alta, cu reuşite şi scăderi, un roman de calitate. Îl putem citi şi-n tren, că nu e prea dificil, dar dacă îl uităm la plecare pe banchetă s-ar putea să ne pară rău. Să nu uit - Lungu scrie „sînt” în titlul cărţii şi, în general, nu aderă la normele ortografice din 1993.

luni, 17 septembrie 2007

☺☺ Philip Ó Ceallaigh - Însemnări dintr-un bordel turcesc

10 comments
Un-irlandez-boem-care-a-lucrat-ilegal-pe-un-şantier-din-România-şi-a-locuit-într-un-bloc-muncitoresc - iată o etichetă senzaţională, care poate promova perfect un autor, pe numele său civil Philip Ó Ceallaigh (să nu mă întrebaţi cum se pronunţă). Recunoaşteţi că e greu de rezistat tentaţiei de a-l citi, mai ales când volumul se cheamă Însemnări dintr-un bordel turcesc (Polirom, 2007).

E cartea de debut a scriitorului (tradusă, iată, şi la noi) şi cuprinde vreo douăzeci de proze, de întindere diferită (cea mai lungă, În cartier, e un micro-roman şi are aproape 100 de pagini; cele mai multe nu trec de 20 de pagini). Materia cărţii o constituie întâmplările prin care trec tot felul de personaje masculine (nu-i greu să-l identifici în spatele acestor măşti pe autor) prin tot felul de ţări de regulă exotice, printre care şi România.

Nu, n-am greşit, România trebuie să i se fi părut exotică de-a dreptul, după cum probabil o văd mai toţi occidentalii. Exotică trebuie să pară viaţa semilarvară din blocurile moştenite din comunism (cu micile frecuşuri dintre pensionari, inundaţii şi mizerie), exotică viermuiala fără noimă din Bucureşti sau umilinţa la care sunt supuşi pacienţii în policlinici sau spitale, exotică viaţa patriarhală din satele de pe Dunăre. Ei bine, Ó Ceallaigh le-a văzut şi trăit pe toate acestea, el nu s-a cazat, ca tot străinul, la Hilton şi nici a devenit un „prosper” om de afaceri - a văzut, aşadar, România de la nivelul solului sau (ceea ce e totuna) de la nivelul vreunui etaj superior dintr-un bloc părăginit. Personajele lui duc viaţa de zi cu zi a românului de tranziţie, iubesc şi se despart pe acest fundal. Curat senzaţional. Cu atât mai mult cu cât scenele de viaţă cotidiană românească sunt prezentate, aş spune, mai degrabă descriptiv decât evaluator - autorul pare a spune „iată, aşa îşi duc viaţa personajele mele, nu stau eu să judec dacă e bine sau rău”. E atmosfera care domină povestirile „româneşti” din carte (dintre care remarc În cartier, Cu dinţii sparţi, Înspre Dunăre în jos sau Relatări de la faţa locului).

Câteva alte povestiri nu au nimic de a face cu lumea românească. Găsim aici universul muncitorilor imigranţi semi-legali din America (Viaţă & moarte & ultimii 5$, Viaţa mea de artist), micile probleme existenţiale ale cuplului nord-american Bob-Mary (Dragă), scene din existenţa unui gigolo de consum pentru homosexualii rafinaţi (Cine a dat drumul la câini?) şi, în fine, o poveste cu prostituate care dă titlul întregului ansamblu.

Ó Ceallaigh este, indiscutabil, un boem şi un ins anti-sistem, ai cărui inamici impliciţi sunt establishmentul, corporatismul, convenţiile. Nu ezită să muşte din ele ori de câte ori are ocazia. Iată un fragment al cărui erou este Alex, un tânăr român angajat al unei firme internaţionale:

Cineva intră în cabina de alături [Alex era la WC]. Auzi zgomotul fermoarului de la pantaloni şi un fund de bărbat aşezându-se pe tron, apoi restul, tot restul.
Nu era prea bine. Nu putea s-o facă aşa [Alex intrase la WC cu intenţia de a se masturba], cu cineva băşindu-se, scremându-se şi icnind lângă el.
Gândiţi-vă numai, toţi oamenii ăia ţăcănind la tastaturile lor într-o beatitudine corporatistă şi umflându-se de gaze în timpul ăsta, ca nişte baloane. (În cartier)

Nu se poate spune că scriitorul nu caută efecte „tari”. Le caută, le găseşte şi le utilizează cu frenezie. Dacă scena de mai sus v-a şocat prin apelul la fiziologic şi naturalism, aflaţi că mai toate povestirile din carte abundă în aşa ceva. Urinări, defecări, ejaculări şi masturbare găsim, dacă nu pe fiecare pagină, dar măcar la 2-3 pagini o dată. Între toate acestea, actele sexuale (hetero- sau homosexuale), abundente şi ele, parcă nu mai spun nimic.

Lui Ó Ceallaigh nu-i lipseşte rafinamentul stilistic. Ba chiar îl are din plin, de vreme ce, citind povestiri precum Cine a dat drumul la câini? sau Un spectacol ajungi să te gândeşti la Bellow (Ravelstein) sau, respectiv, la Kafka (Un artist al foamei). Nici alte piese nu-s scutite de posibilitatea unor asemenea comparaţii. Ajungi să te întrebi dacă efectele tari pomenite mai sus nu-s menite tocmai să-i asigure prozatorului identitatea printre atâţia predecesori celebri, mai reţinuţi în explorarea (cel puţin în scrierile lor) a fiziologiei umane normale sau patologice. Cine ştie, poate cu timpul debutantul scriitor va căpăta mai multă siguranţă şi va renunţa şi la o parte din teribilismele care (din păcate) vând câteodată cărţile. Deocamdată, aşa cum se prezintă lucrurile, în ciuda unor momente izbutite, povestirile irlandezului sunt mai degrabă promisiuni neonorate decât nişte reuşite veritabile.

Mă opresc aici, nu înainte de a spune că volumul are o copertă neinspirată, în care domină nuanţele de cafeniu luate parcă din closetele în care se desfăşoară atâtea momente din Povestiri
...

P.S. Mi-am făcut temele până la capăt şi am aflat că numele Ó Ceallaigh se pronunţă, cu aproximaţie, „Ou Kelah”, unde h-ul final e pronunţat cam ca ch-ul din Bach, dar cu vibraţia coardelor vocale (ceea ce specialiştii numesc „fricativă velară sonoră”).

luni, 10 septembrie 2007

☺☺☺Mihail Gălăţanu - Mireasa fără corp

2 comments
Pe la sfârşitul anilor ’90 poetul Mihail Gălăţanu declanşa un mare scandal în mica noastră lume culturală cu versurile din ciclul O noapte cu patria, ba chiar dacă memoria nu mă trădează, s-au depăşit atunci graniţele acelei lumi provinciale şi s-a ajuns până la o sesizare depusă la organele de procuratură pe motiv că textele autorului sunt obscene. Între timp scandalul s-a stins şi de autorul de-burgezi-epatantelor versuri „Între obcinele Bucovinei luată cu japca,/ buciumul sună cu jale./ Buciumul care desface bucile tale/ şi-ţi bagă-năuntru specificu’ national” n-am mai auzit/citit mare lucru, cu excepţia volumului de proză Strada Plantelor (altă ispravă blasfematorie, de data aceasta la adresa poetului nostru naţionale).

M-am bucurat să văd că autorul nostru e încă activ, ba mai mult, scoate în continuare cărţi de proză - e cazul cu Mireasa fără corp (Editura Muzeului Literaturii Române, 2006). Trecând repejor peste aluzia eminesciană din titlu (atâta că la luceafăr îl aveam şi pe Miron, iar „mireasa” era „frumoasa”), e de spus dintru început că avem de a face cu un roman cu o tramă narativă extrem de simplă. Personajul principal, autorul-povestitor, e un marginal, şomer mereu fără un ban în buzunar, dar boem în felul lui, ducând o viaţă luată cam à la légère în garsoniera lui sordidă din piaţa Râmnicu Sărat (undeva prin cartierul bucureştean Titan). Trec iarăşi repede peste vaga înrudire de sânge a acestui ins cu Mite Cafanu al lui Radu Aldulescu din Amantul colivăresei. Existenţa personajului nostru e marcată de întâlnirea cu Claudia Ene, o tânără din Galaţi cu care bărbatul trăieşte o frumoasă - şi fierbinte - poveste de dragoste (iertat să-mi fie clişeul de tabloid) şi de reîntâlnirea cu Iepuraşul, un vechi prieten, ajuns om de încredere al unui chinez cu afaceri în România. Claudia dispare însă în mod misterios în timpul unei croaziere pe Dunăre, iar iubitul ei face pe detectivul particular încercând s-o găsească. Isprăvile detectivistice îl duc la morgă, unde nu se dă în lături de la o aventură carnală cu doctoriţa-medic legist Hortensia. Între timp Iepuraşul îl plasează şi pe el la chinez şi pleacă tustrei în Orientul îndepărtat într-o călătorie de afaceri (ruperea de ritm niţel senzaţionalistă prilejuită de acest episod ne duce cu gândul la aventurile din Corăbii de fum, corăbii de lumină a lui Marin Anton).

De prisos să spun că tânăra gălăţeancă nu poate fi găsită şi devine, treptat, o obsesie, o fata morgana, efect potenţat de întâmplările de la limita realului cu oniricul trăite de narator în Orient. O scriere reuşită pe latura ei realistă şi doar suportabilă atunci când scriitorul o ia pe arătura fantasticului în căutarea Claudiei, făptura care se opune principiului habeas corpus.

duminică, 9 septembrie 2007

☺☺☺ Eugen Istodor - Cartea vieţii mele (Episodul II)

3 comments
Cartea vieţii mele e pe jumătate o reuşită, pe jumătate un eşec, iar cum în materie de estetică nu funcţionează regulile însumării algebrice, rezultatul e mai degrabă ratat. Am văzut, în primul episod pe care i l-am consacrat aici pe blog, ce mi se pare bun în scrierea asta - e vorba de interviuri.

Paradoxal, ce-i rău e contribuţia autorului la cartea asta. Mă rog, mai puţin, contribuţia pe care şi-o aduce la interviuri. Căci Cartea vieţii mele e concepută ca un fel de mozaic alcătuit din discuţiile lui Istodor cu oamenii care-l pot ajuta să recompună viaţa în anii ‘60-‘70-’80, dar şi din consideraţii pe care acesta le face cu privire la anii aceia şi din tot felul de reflecţii şi nelinişti personale. În mod nefericit, aceste părţi sunt marcate cu un soi de vignetă reprezentând secera şi ciocanul. Mărturisesc că procedeul mi se pare stupid. În carte comunismul e prezent ca fundal pe care se desfăşoară evenimentele relatate, e drept, dar nimic nu justifică „ideologizarea” asta implicită (cartea e subintitulată „cu ocazia comunismului”, că deh, poate s-o vinde mai bine). Autorul recunoaşte că personajele lui nu-s disidenţi ai perioadei comuniste, ba dimpotrivă, au dus-o binişor în vremurile acelea. Referirile la lipsurile materiale ale anilor ceauşismului nu lipsesc, dar nu ocupă niciodată primul plan, fiind mai degrabă anecdotice. E o lume la bloc care s-a adaptat bine rigorilor epocii şi trăieşte chiar un fel de belle epoque - secera şi ciocanul reprezintă mai degrabă o dovadă de teribilism care îşi ratează ţinta, care va fi fost aceea.

Apoi (ca să trec, vezi bine, de la formă la fond!) mai e însuşi conţinutul secţiunilor secero-ciocăniforme. Multe din ele arată ca nişte compuneri ale unui elev bun la română (participant, eventual, la olimpiadele de specialitate) şi cam atât. Pe cât sunt de alerte interviurile, pe atât sunt de terne paginile în care Istodor se autosondează, se zbuciumă (are vreo trei pagini pe care le umple cu repetarea, menită a crea ceva efect, a 2-3 sintagme - vă daţi seama ce efort repetat de copy-paste trebuie să fi făcut autorul - l-or durea şi acum buricele degetelor), se autointeroghează (deh, dacă nu l-a lăsat pe amicul Viorel să-şi ducă treaba la bun sfârşit) etc. În pragul isteriei, Istodor recurge la procedee de cine-verité literar (!) şi ne transcrie până şi hotărârea prin care a fost adoptat (descoperită după o tour de force investigatorie). Camilpetrescul nostru vrea sinceritate şi o urlă prin toţi porii celulozici ai hârtiei. Nu ne convinge, însă, din punct de vedere estetic. Maieutica interviurilor rămâne singura realizare a cărţii unei vieţi.



☺☺☺ Eugen Istodor - Cartea vieţii mele (Episodul I)

6 comments
Eugen Istodor nu este un necunoscut. Jurnalist la Academia Caţavencu, publicist, realizator de emisiuni radio şi implicat în tot felul de comitete şi comiţii, el scoate la Polirom (2007) volumul Cartea vieţii mele (Şulea 31, N3, sc.2. Cu ocazia comunismului), pe care, iată, am avut ocazia să-l citesc şi eu.

Cartea se vrea o incursiune în anii copilăriei şi adolescenţei autorului, petrecute în cea mai mare parte la adresa de mai sus. Istodor îşi propune să se întâlnească cu foşti vecini (dar nu numai foşti vecini, ci şi cu rude şi cunoscuţi relevanţi pentru perioada respectivă) cu care să stea de vorbă şi pe baza mărturiilor cărora să-şi reconstituie, imperfect desigur, primii 20 de ani din viaţă. Aşadar în bună parte o carte de interviuri, iar cititorii lui Istodor ştiu că se pricepe la aşa ceva. Subiecţii sunt numeroşi: tantile (sună oribil, dar e pluralul articulat istodorian al cuvântului) Vicky, Şerban, Lenuţa, Sanda, Flori etc., nenii Stăncescu, Conac, etc., soţii/soţiile acestora, copiii lor, apoi puzderie de vecine şi vecini neetichetaţi în vreun fel, unchi, verişoare, propriul tată - ce mai, puţini sunt cei care scapă de iscodeala autorului nostru. Dacă iniţial miza fusese una să-i zicem pur estetică, treptat ea se măreşte, căci, din discuţiile purtate investigatorul află că e de fapt copil înfiat, de unde o pletoră de consideraţii şi (z)buciumări pe tema relaţiilor cu părinţii (în special cu mama, Mariana, care, casnică fiind, îl crescuse cam printre fustele ei şi ale tantilor).

Partea cea mai realizată a cărţii vieţii lui Eugen Istodor o reprezintă - aici chiar n-am nicio îndoială - interviurile. Autorul nostru e neîntrecut în a-şi stârni interlocutorul:

[Istodor] Te-au dezamăgit oamenii?
[Mihaela, fata lui nenea Stăncescu, femeie acum trecută de 40 de ani] Da, da. Nu ştiu, am avut, aşa, şi,,, parcă în simea mea am vrut să-i ajut să fie mai buni, dar n-am ştiut cum să procedez. Deci, astea îmi plac, cărţile care au un sâmbure de adevăr. Am citit... şi de Karl May mi-au plăcut, am citit şi Ultimul Mohican de Fenimore Cooper. A, şi Paul Féval, deci, are nişte cărţi de aventuri şi de dragoste, dar are şi nişte dialoguri, aşa, glumeţe şi te mai destinde, te relaxează. Totuşi, e şi acţiune - capă şi spadă. Da, cam aşa... De dragoste... am mai citit acum, de curând, Sandra Brown.

[Istodor] Dar te recunoşti în personajele respective, în eroină?
[Mihaela] Mi-amintesc acuma de o carte în care e o tipă care s-a ocupat de bijuterii şi soţul, nu ştiu, între timp, parcă, a murit şi, pe urmă, ea totuşi a reuşit. Deci, într-un fel, să fie independentă. Deci, şi prin cunoştinţele ei, şi prin... aşa, să reuşească în afaceri. Da, cred că-mi plac şi astea. Bine, deci, femeile care reuşesc, poate că aşa aş fi vrut să fiu eu, să reuşesc şi eu în viaţă, ca şi ele. [...]

Sunt multe pasaje antologice în interviurile acestea, iar mărunta lume de la bloc e surprinsă foarte autentic în mecanismele ei plaquées sur le vivant. Aici trebuie căutate reuşitele lui Istodor, chiar dacă există cel puţin un moment în care unul din subiecţi (Viorel, fost vecin, coleg de generaţie) pare să scape din hipnoză şi preia iniţiativa într-o discuţie despre anii copilăriei:

[Istodor] Noi am făcut pistoale împreună. Ceva ne separa.
[Viorel] Căutam să mă apropii de tine cu discuţii din astea, dar nu te pasiona domeniul.

[Istodor] Da, dar nici nu mă lăsau ai mei prea mult la joacă.
[Viorel] Eugene, dar tu aveai vreo pasiune?
[Istodor] Nu, niciodată nu am fost pasionat de ceva.

Pare greu de crezut că iscusitul anchetator consimte aşa de uşor să schimbe un moment locul cu cel din faţa lui, poate că e un gest asumat, de dragul efectului, dar contează mai puţin, schema reuşeşte. Mai toate interviurile reuşesc să portretizele nişte inşi vii, convingători, cu propria lor mecanică.

miercuri, 5 septembrie 2007

☺☺☺☺ Horia Gârbea - Crime la Elsinore

10 comments
Nu-mi place teatrul, cel puţin latura lui de „artă a scenei” mă lasă revoltător de indiferent. Asta nu înseamnă că-mi displace să citesc teatru (după cum îmi place să citesc orice fel de text, numai să-mi spună ceva, să facă clic, acolo, să mă incite - mi s-a reproşat că prea citesc pentru plăcerea textului, dar asta e deja altă poveste). Acum mi-a căzut în mână un roman (i-as zice chiar „romănaş”, că e foarte zvelt) despre teatru, mai precis despre lumea teatrală (Horia Gârbea - Crime la Elsinore, Cartea Românească 2006).

E o satiră a micului univers al oamenilor de teatru, un teritoriu, o ştiu până şi profani ca mine, pe cât de mic, pe atât de bântuit de furtunile vanităţilor personale. Este povestea montării unei piese-colaj din dramele shakespeariene numite Crime la Elsinore, la un teatru din binecuvântata urbe Călăraşi (alintat, de cunoscători, cu rima Călăraşi/Mai mult praf decât oraş, de bună seamă pentru nesfârşitele furtuni sahariene dezlănţuite des pe uliţele... pardon, bulevardele localităţii). Demiurgul montării cu pricina este maestrul Ivan Cosma („celest regizor şi director de peşteră culturală”). Termenul de „maestru” poate să ne ducă cu gândul şi la ilf-petrovianul Ostap Bender, el însuşi maestru al marilor combinaţii (să nu uităm că în Douăsprezece scaune Bender ocupă vremelnic postul de pictor de decoruri al unei trupe de teatru). Cosma se dă de ceasul morţii să pună în scenă la teatrul de pe malul Borcei struţo-cămila în chestiune pentru a rupe gura târgului, recte a Bucureştilor şi, implicit, a întregii ţărişoare. E secondat de camarazi de arme pe măsură: actorul Iacint Manoil („Era ştiut că Iacint Manoil are succes la femei. Era atât de urât, că le impresiona. Şi atât de direct în prostia lui, că părea sincer") sau maestrul coregraf Sasu („Sasu avea marele avantaj că nu-şi dorea niciun fel de glorie. Mult mai pragmatic, avea un singur dor: să bea cât mai mult whisky amestecat cu Martini alb.”) .

Pentru a­-şi atinge scopul, diabolicul Cosma pune în mişcare mecanismul maşinăriei culturale (e ştiut că arta costă bani, iar banii trebuie să-i şi dea cineva) şi îl momeşte pe un oarecare Camil Deleanu, ins în definitiv onest şi sincer, poate singurul cu calităţile astea din întreg romanul. Deleanu însă ajunge ditamai viceprimarul, demnitate din vârful căreia omul cedează şi scapă caşcavalul din cioc, mai ceva ca-n fabula lui Esop.

Vom găsi în Crime la Elsinore tot felul de alte personaje pitoreşti (Motancea, prietenul lui Deleanu, convins de Cosma că are talent actoricesc şi distribuit în piesă, regizorul Viktor Fuss, plecat pe vremuri din ţară, acum reîntors, călare pe caii gloriei internaţionale, sau figurile feminine Ana şi Aluniţa, vaşnice reprezentante ale eşalonului funcţionăresc chemat să distribuie subvenţiile culturale). E o galerie de portrete schiţate fără pic de simpatie: personajele lui Gârbea sunt urâte şi pe dinafară, şi pe dinăuntru (e aici un soi de clasicism), iar autorul nu le menajează niciun moment, administrându-le doze masive de sarcasm. Nu lipsesc pasajele antologice, precum acela legat de consecinţele deciziei lui Camil Deleanu de a instala la primărie amortizoare care făceau imposibil trântitul uşilor:

La primărie însă, neputinţa de a se răcori trântind uşa sporea nervii angajaţilor şi amplifica alte manifestări zoologice. O funcţionară de la serviciul de mediu, nemaiavând vorbe, scuipase o babă reclamagioaică. Trebui dată afară, baba reclamase ofensa până la primul-ministru, şi cum funcţionara avea trei copii şi niciun bărbat, fu reangajată pe post de femeie de serviciu. După două zile în noua funcţie, sclipirile de satisfacţie din ochii fostelor colege o făcuseră să se spânzure acasă cu cablul de la telefon. Bine că nu în primărie, ziseseră toţi, mai sunt şi femei cu bun-simţ!

Autorul, care nu ezită să folosească tot soiul de regionalisme, multe din ele zemoase şi muşcătoare (drugăleaţă, limboată, a ghilosi, fofelniţă, târtoşă etc.) ne face surpriza de a ataşa, la sfârşitul cărţii, un glosar în care aceste cuvinte sunt explicate. Nu m-ar mira ca unora procedeul glosării să le apară rebarbativ. Dacă ţinem însă seamă de faptul că Gârbea e înainte de toate un clasic (satira e o formă clasică!), tehnica nu ne mai surprinde într-atât - autorul, după ce a stigmatizat vicii şi a caricaturizat indivizi, face şi lucrare pedagogică cu cititorul.


Ca să închei: o carte delicioasă (care se adaugă unei alteia a autorului, despre lumea literară, Căderea Bastiliei), mă felicit pentru inspiraţia de a o fi cumpărat, ba chiar şi citit, căci între una şi alta distanţa e uneori considerabilă.

marți, 4 septembrie 2007

Un intermezzo - dispariţia emisiunii „Lumea citeşte" din programul Televiziunii Române

0 comments
Am citit şi eu (cititor înrăit, deh) despre dispariţia din grila de programe a TVR a emisiunii Lumea citeşte. Lung prilej de vorbe şi de ipoteze, vorba poetului minor, dar talentat. Am apucat şi eu câteva episoade. Formatul era următorul: se ia o celebritate (starletă media, sportiv) căreia i se dă drept sarcină citirea unei cărţi (îmi închipui ce caznă, dar ce nu face VIP-ul nostru numai să se vada, o dată în plus, pe „sticlă”). Apoi personalitatea e invitată în studio alături de un literat şi urmează o discuţie pe marginea cărţii în chestiune. Au trecut prin furcile caudine ale acestui ritual, printre alţii, Mihaela Rădulescu, Tudor Chirilă sau Cristi Chivu.

Acum - dacă ştirea e adevărată - emisiunea s-a scos. Prilej de proteste din cele mai viguroase, nu în ultimul rând cel al realizatorului emisiunii cu pricina, publicistul Ioan T. Morar. Domnul acesta publică un articol în ediţia electronică a Cotidianului în care se plânge că i s-a scos emisiunea (era să scriu, „i s-a luat jucăria”). Urmează reacţii supărate ale cititorilor (de cărţi sau de bloguri, ce mai contează), ba chiar ni se anunţă un protest civic, în faţa instituţiei publice a televiziunii (de data asta real, nu virtual) iniţiat pe un blog devenit celebru şi câte şi mai câte. Se acuză presiuni politice, lipsa de organ pentru cultură a diriguitorilor etc.

Nu vreau să mă pronunţ cu privire la calitatea emisiunii. O fi fost bună, o fi fost rea. Problema e ca mi se pare niţel ciudat ca protestul să pornească de la însuşi dl Morar. D-sa îşi ridică poalele-n cap şi se plânge, vorba lui Caragiale, că l-au „suprimatără”. Nu miroase bine şi atâta tot.


PS Am exprimat acest punct de vedere, pe scurt, chiar pe blogul de pe Cotidianul al d-lui Morar. Postarea a stat acolo câteva ore, după care a fost... suprimată (!). Nu dădea bine.

☺☺☺☺ Marin Anton - Corăbii de fum, corăbii de lumină (Episodul III)

3 comments
Mi-am pus întrebarea unde îl putem plasa pe Marin Anton în peisajul prozei noastre de azi. Veţi recunoaşte că nu-i o întrebare deloc uşoară., căci nu vom găsi în Corăbii de fum, corăbii de lumină nici tonul (căutat-)confesiv al unor relatări la persoana I al lui Cezar Paul-Bădescu sau T. O. Bobe, nici pendularea, nelipsită de umor, între sordidul vieţii cotidiene a oamenilor mărunţi şi aspiraţiile mistico-naive ale acestora (ca la Dan Lungu sau Cosmin Manolache). Poate doar ceva din fantezia de nestăpânit a lui Petru Cimpoeşu din Christina Domestica şi Vânătorii de suflete.

Marin Anton nu pare sensibil la niciunul din teribilismele literare ale ultimului deceniu şi jumătate. Fără să dea dovadă de vreun complex, el cultivă copios epicul. Întâmplările din roman se desfăşoară pe mai multe continente. De la Toate pânzele sus! nu ştiu dacă am mai dat la noi peste desfăşurări epice de asemenea proporţii geografice (şi, nu mai puţin, tipografice, cartea având peste 700 de pagini). Nici barierele temporale nu par să conteze, căci acţiunea ne poartă din Renaştere până la revoluţia rusă şi apoi până în zilele noastre. Personajele sunt numeroase şi pestriţe: băiatul de cartier din Giuleşti (Tiberică), Benvenuto Cellini, contele de Saint-Germain, bogătaşul rus Tuymazeev, Alexandru Petru, poştaşul-scriitor... şi atâţia alţii. Toţi aceştia se mişcă, vorbesc, într-un cuvânt, trăiesc. Romancierul stâpâneşte bine tehnica dialogului, care e viu, proaspăt, alert. Iată o mostră (Tiberică Recaş se confruntă cu un coleg de echipă cu apucături tiranice):

M-am uitat în ochii lui şi am zis cu tupeu: „Fiindcă îţi miroase gura, fraiere! Îţi miroase gura de cât rahat ai mâncat până acuma şi de cât mă tot muşti de cur de cînd am venit la echipă!” Ceilalţi au izbucnit în rîs. Îl avusesem pe bulangiu, îl făcusem din cuvinte! Ăla a devenit stacojiu la faţă. Atât a zis: „Pechinezule până aici ţi-a fost! Te omor cu bătaia!” Eu tot nu mă lăsam. Mai bine o furam de la mălău, decît să mă fac de râs: „Bine moşule, cum vrei tu. Da’ să nu-ţi scrânteşti mîna, sau, Doamne fereşte, să nu se rupă ceva în tine de la atîta efort!” Nici n-am terminat bine de zis cuvintele astea că tipul m-a şi troznit cu o bucată.

Romancierul portretizează nu doar indivizi, ci şi instituţii. Din rândul acestora se detaşează poşta care, ca orice altă instituţie, trăieşte prin oamenii ei:

Doamna Sacnasiu, Filica pentru intimi, este o femeie, hai să-i zicem aşa, cu o apariţie de neuitat. E o fiinţă micuţă şi osoasă, cu un ten pergamentos, fără vârstă. Ce te frapează la ea este privirea. Una rea şi acuzatoare. Orice inferior ierarhic nu poate fi altceva decât un potenţial infractor. Atunci cînd vorbeşte cu tine face o schimă din gură ca şi cum ceva i-ar mirosi foarte urît. Este alergică la tot ce nu este regulamentar. Nu suportă să vadă pe cineva voios, sau Doamne fereşte, vesel de-a dreptul. Dacă se întâmplă aşa ceva, imediat intervine şi cu o voce insinuantă întreabă: „Ce vă amuză atît de tare? Ia spuneţi-ne şi nouă, să râdem şi noi!” După care devine ironică: „Poate e vorba de revistele acelea care zac necartate acolo.” Iar de aici tăvălugul acuzaţiilor şi al defectelor observate nu se mai opreşte, decât atunci cînd ia forma unui raport scris, căruia îi va urma fireşte o sancţiune. Acesta este momentul ei de maximă mulţumire. Atunci îşi simte sufletul senin şi are satisfacţia muncii împlinite. Ea fiind chiar convinsă că tot ceea ce face se numeşte muncă. Da, chiar aşa: muncă de îndrumare şi control.

Acţiune deborantă, portrete memorabile, dialoguri vii. Tot atâtea reuşite literare. Găsim si scăderi în romanul lui Marin Anton?

Găsim. E vorba, cred, mai ales de faptul că Marin Anton cedează mult prea uşor unor tentaţii liricoide, şi încă unele de o factură estetică discutabilă. Rezultatul îl constituie pasaje în care forţa remancierului slăbeşte, iar producţia ia aspectul unei compuneri sentimentale, cu (mai) toate clişeele de rigoare:

„Lasă-l încolo de televizor!”, zise ea, stingându-l. După aceea se cuibări în braţele mele. Îi simţeam mireasma părului şi căldura trupului. Am sărutat-o pe creştet. Ea îşi întoarse chipul spre mine, cu aceeaşi privire fierbinte ca şi în seara trecută. Îşi întinse mâinile lent, mângâindu-mi obrajii. Atingerea ei era uşoară ca o adiere de vînt. Apoi începură să picure între noi sărutări mici ca începutul unei ploi pe care o aştepţi în arşiţa verii. Dar sărutările noastre nu domoleau pasiunea ce creştea tumultuos în noi. Voiam mai mult, mai mult. Ne simţeam tălăzuind în cea mai dulce furtună pe care simţurile noastre o mai puteau suporta. Timpul se pierdu iarăşi undeva, departe, dincolo de freamătul nebun al dragostei noastre.

Ei, e o scenă de dragoste, ce altceva ai fi vrut?, ar putea replica unii. Uite că de la un autor mare aştept mai mult (pentru început, să nu folosească verbul „a tălăzui”).

Multe ar mai fi de spus, dar uite că postarea s-a întins peste măsură de mult. Închei prin a spune că în Corăbii de fum, corăbii de lumină avem un roman masiv, solid şi clasic, cu sfidarea implicit asumată a modelor literare, cu nenumărate elemente de story, dialoguri bine susţinute şi personaje memorabile (fie că-s oameni, fie că-s instituţii, precum Poşta Română). Mai mult - romanul e dovada faptului că există viaţă (literară!) şi dincolo de acel mainstream cultivat la Humanitas sau Polirom/Cartea românească.


De citit - numai să aveţi norocul să-l găsiţi şi curajul de a începe o carte groasă. Că de dus până la capăt precis o veţi duce, odată ce v-aţi apucat de ea.

luni, 3 septembrie 2007

☺☺☺☺ Marin Anton - Corăbii de fum, corăbii de lumină (Episodul II)

0 comments
În continuare Tiberiu Recaş se cam face nevăzut (îl regăsim abia la sfârşit), iar rolul principal este preluat de Alexandru Petru, poştaşul devenit scriitor (sau invers, cum vreţi s-o luaţi). Caruselul întâmplărilor se învârteşte din ce în ce mai repede, iar omul nostru trece prin aventuri care de care mai pline de suspense. Apar personaje excentrice de-a dreptul, ca miliardarul rus Tuymazeev sau Benvenuto Cellini (sau cel puţin un om care se pretinde a fi acesta şi chiar are toate şansele să şi fie). Se lărgeşte considerabil şi spaţiul geografic, care se întinde din Italia până în Rusia şi America de Sud. Spaţiul temporal îşi iese şi el din tipare şi ajunge să acopere vreo patru veacuri.

N-am să mă apuc să povestesc acţiunea acestei a doua părţi a romanului. În primul rând relatarea ar ocupa foarte mult spaţiu (cartea are nu mai puţin de 767 de pagini!), cu riscul de a deveni greu de urmărit. În al doilea rând e de-a dreptul păcat; ar însemna să vă stric toată plăcerea de a citi cartea în sine. Ajunge să spunem că aventurile lui Tiberică din prima parte sunt doar preludiul unora la scară mai mare, reprezentate de goana după o anume „oglindă pitagoreică”, un fel de potir al Graalului pentru care pare-se că merită să rişti să-ţi rupi gâtul. Mai mult decât atât, e o luptă între un bine şi un rău destul de clar delimitate, oarecum ca într-un film hollywoodian.


Mai e nevoie să spun că această confruntare se încheie cu triumful binelui?

duminică, 2 septembrie 2007

☺☺☺☺ Marin Anton - Corăbii de fum, corăbii de lumină (Episodul I)

0 comments


Nu ştiu câtă lume a dat peste cartea asta, apărută, pare-se într-un tiraj infim, la editura ASA (2005). N-am auzit până de editură, iar cartea arată descurajant de groasă. Cu toate acestea, un anume vino-ncoace trebuie să fi avut ea, de vreme ce m-am pus pe citit şi am sfârşit prin a nu-mi părea rău. Să vedem despre ce e vorba.

„Pe mine mă cheamă Tiberiu, Tiberiu Recaş, dar toată lumea din cartier îmi zice Tiberică, şi Tiberică o să-mi rămână numele şi după ce-oi face o sută de ani.” Un fel de „Call me Ishmael”. Atâta că Ishmael al nostru e băiat de cartier din Giuleşti (adevărat Macondo al lui Marin Anton!), născut prin 1970. Aşa începe totul. Urmează povestea lui Tiberică (viaţa de fotbalist, primul amor, un accident care îi curmă cariera sportivă, evenimentele din ’89, şi pornirea unei afaceri cu nişte prieteni, afacere care îl duce la Istanbul). În Turcia o cunoaşte pe Suryia, care e ucisă într-un atentat terorist, alături de doi prieteni ai lui Tiberică, atentat în care el însuşi e grav rănit. Înzdrăvenit, o ia pe urmele atentatorilor. Ajunge tocmai până în Kosovo, e ajutat de Fănica, prostituată româncă, dar nu fată rea în definitiv, îşi duce la capăt planurile de răzbunare, după care (obosit, am spune) revine în ţară, unde - senzaţional pentru un ins care dusese până atunci o viaţă aşa de aventuroasă - cedează insistenţei părinţilor şi se angajzeză (n-o să ghiciţi niciodată) poştaş. La poştă cunoaşte un personaj cu totul atipic pentru instituţie, un anume Alexandru Petru, scriitor în timpul liber şi poştaş de meserie (recunoaşteţi că nici pe asta n-aţi fi ghicit-o). Totodată Tiberică al nostru reia legăturile cu Bruno, un vechi prieten din copilărie care, neamţ fiind, emigrase în Germania unde se căpătuise.Cam asta ar fi prima parte a romanului.

Epică (aproape) pură, întâmplări cu duiumul, dialoguri alerte, un fel de „niciun moment de plictiseală”, vorba filmului din anii ‘60. Să n-o mai lungesc însă - o postare plicticoasă (!) e o postare lungă. Vom vedea în cel de-al doilea episod al dării noastre cu părerea ce se mai întâmplă.

sâmbătă, 1 septembrie 2007

☺☺ Annie Bentoiu - Timpul ce ni s-a dat (Episodul II)

0 comments
Rămâne să vedem, în al doilea episod al datului cu părerea despre amintirile lui Annie Bentoiu, cam ce-ar mai fi de spus.

N-am sa mă opresc asupra titlului („Timpul ce ni s-a dat”), a cărui metafizică a fost deja mestecată de mai mulţi exegeţi. Oricât ar fi de atrăgător şi bogat în semnificaţii, titlul unei lucrări nu poate compensa eventualele minusuri ale acesteia. Există aceste minusuri în cazul memoriilor lui Annie Bentoiu? Aş zice că da. Să explic.

Textul amintirilor oscilează între planul trecutului (incursiunea în illo tempore, cu evocări deseori memorabile) şi cel al prezentului. Autoarea intercalează tot felul de reflecţii asupra unor momente actuale, ceea ce îi oferă ocazia unor comentarii moral-politice care adesea ocupă pagini întregi, ba chiar şi note de subsol lungi şi fastidioase pe aceeaşi temă. Spunea cineva că o lucrare bună e una fără note de subsol, sau cu note de subsol reduse la minim, căci un autor care exprimă limpede ce are de spus nu are nevoie de aşa ceva. La Annie Bentoiu digresiunile (introduse cu un scop pedagogic implicit, cum ar veni, să învăţăm din greşelile trecutului, vezi bine) sunt plate şi au aerul moralizator al dojenilor unei bunicuţe). Nu e vorba de conţinutul acestor reflecţii (întâmplarea face să fiu de acord cu majoritatea poziţiilor politice pe care le exprimă ele). E vorba însă de o dovadă de nedibăcie literară să rupi ritmul unor amintiri bine scrise intercalând aceste fragmente de discurs „contemporan” mai puţin reuşite ca scriitură. Ca să nu mai spun şi că această carte se termină on a low note, termen anglo-saxon care desemnează un sfârşit neconvingător, cu aproape zece pagini de banalităţi înşirate, ca la şcoală, cu liniuţă de la capăt de rând, reprezentând concluziile autoarei cu privire la regimul comunist.

Ar fi fost un bun prilej pentru redactorul cărţii să intervină şi s-o convingă pe autoare să renunţe la acest stil. Cartea nu e la prima ediţie - s-a mai publicat acum câţiva ani la Editura Vitruviu. Republicarea ei la Humanitas ar fi reprezentat o bună ocazie de îndreptare a stângăciilor, ocazie din păcate ratată.