Addio - Lebewohl - Adieux

Carlo Gesualdo (1560-1613) a fost unul din cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai Renaşterii muzicale târzii. Om bogat, dintr-o familie nobilă (a fost prinţ de Venosa), a lăsat în urmă tot felul de anecdote, inclusiv pe aceea că ar fi comandat asasinarea primei sale soţii pe motiv de infidelitate. Mai important pentru posteritate, Gesualdo a desăvârşit forma de madrigal apărută în secolul al XVI-lea, ba chiar a inovat atât de mult pe plan armonic în compoziţiile sale, că unii critici muzicali îl văd ca pe un precursor al lui Wagner sau Stravinski. Asta e probabil o exagerare. 

Oricum ar sta lucrurile cu Gesualdo, madrigalele lui sunt ilustrări foarte vii ale legăturii dintre text şi muzică şi sunt încercări de realizare a expresivităţii prin cuvânt. Sunt compoziţii vocale fără acompaniament (a capella), dar de o mare complexitate polifonică (sunt scrise pentru un număr de voci care ajunge până la şase). Ca sa folosesc o metaforă destul de tocită, madrigalul renascentist din epoca târzie (Renaşterea muzicală se încheie pe la 1600) e pictură cu sunete. Gesturile muzicale corespund îndeaproape textului cântat. Un exemplu foarte bun e madrigalul Io parto (Plec). Chiar fără să pricepi limba, e limpede că e vorba de exprimarea durerii imense provocate de o plecare sau o despărţire. Muzical vorbind, sunt confuzii armonice şi fraze care nu par să ducă nicăieri, ansamblul fiind foarte savant elaborat. Putem să ne concentrăm atenţia pe modul pictural în care sunt cântate unele cuvinte simbolice. De exemplu, cuvinte cum ar fi parto, dolori sau morto sunt cântate pe un ton sumbru, dar atmosfera se însufleţeşte când se cântă cuvântul vita. N-am mai tradus, căci tot românul e italienizant de la Heliade-Rădulescu până la muncitorii sezonieri din zilele noastre. Textul integral se găseşte aici. Iată însă cum sună madrigalul - nu foarte optimist, nu?

Să sărim un secol şi ceva şi să ne mutăm cu câteva mii de kilometri mai la nord (Gesualdo a trăit la Napoli). În 1704, la nici 20 de ani, în timp ce era angajat la Arnstadt, Bach scrie una din primele sale piese pentru clavecin solo. Se numeşte Capriccio sopra la lontananza del fratello dilettissimo (BWV 992) şi - iar nu traduc - titlul ne arată că e vorba de o lucrare inspirată de plecarea unui frate mult-iubit. Iarăşi o plecare, de data asta una pur instrumentală, aflată oarecum în opoziţie cu cea a lui Gesualdo, care era exclusiv vocală. Lucrul ăsta nu trebuie să ne suprindă, căci suntem în plin Baroc, o epocă de înflorire a instrumentelor, aflată la antipodul Renaşterii, care acorda prioritate vocii şi unde piesele instrumentale erau rare. Ceea ce e remarcabil la lucrarea asta (alături, desigur, de calitatea muzicală în sine) e caracterul programatic. Pentru cine nu ştie, asta înseamnă că există un text scris pe care muzica îl ilustrează, fără să-l cânte desigur, şi care se referă la episodul plecării fratelui compozitorului, Johann Jakob. E singura lucrare de acest gen a lui Bach. Programul capriccio-ului poate fi găsit aici, la pagina de unde am luat şi ilustrarea muzicală:

Să mai trecem peste o sută de ani. Suntem pe la 1810, iar Beethoven scrie celebra sonată pentru pian Lex adieux (Op. 81a):

Desigur, între timp Haydn scrisese (pe la 1772) celebra Simfonie nr. 45 (Abschieds- Symphonie sau simfonia despărţirii), dar cine are timp să le asculte pe toate? Mai vine omul, dar mai şi... pleacă.

PS Pentru postarea de azi, e interesant să parcurgem cartea Eighteenth Century Keyboard Music, editată de Robert L. Marshall.