marți, 17 mai 2011

☺☺ Alexandru Vlad - Curcubeul dublu

Nu-i uşor să-ţi dai seama de ce varietate de proză ţine Curcubeul dublu de Alexandru Vlad (Polirom, 2008). Cartea e o aglutinare de texte, scurte şi numeroase, care par să-şi propună să relateze experienţa autorului de orăşean întors la ţară, de citadin care, pentru că nu-l (mai) satisface Clujul („Clujul este un oraş căruia îi lipseşte ceva“, ni se explică pe la început), se stabileşte într-un sat, e drept, din aceeaşi provincie istorică. E mai mult decât exilul retoric, în definitiv bonom, al înaintaşului Depărăţeanu (Locuinţa mea de vară/E la ţară/Acolo aş vrea să mor [...]), e dorinţa individului dezamăgit sau poate numai obosit de rutina vieţii de a o lua de la capăt într-un mediu nou. E drept, omul nu se va întoarce la coarnele plugului şi nici nu va face cine ştie ce munci agricole (se va mulţumi să-şi îngrijească grădina de legume) şi va continua să-şi practice profesia de publicist la oraş printr-un fel de telecommuting primitiv, care nu presupune folosirea internetului.

Avem aşadar un autor decepționat de oraş, dar lipsit de naivitatea de a crede că noul mediu de viaţă îi va răscumpăra deziluziile. La oraş e rău, limpede lucru. În ţară - catastrofă (ne-o spune chiar titlul unei bucăţi din volum, dezastrul naţional văzut din liniştea de la ţară). În sat e, ce-i drept, mai plăcut, e aer curat şi e verdeaţă, dar din păcate mediul e populat de vecini care fură, beau de sting şi fac petreceri zgomotoase. Prozatorul, personaj al propriei scrieri, are bunăvoinţă, e dornic să se integreze, nu pozează în marele intelectual descins de la centru, dar nu are succes, e tratat în permanenţă cu suspiciune, ca un corp străin pe care organismul local îl respinge, cu un reflex imunitar sănătos.

Astea fiind constatate, ce-i rămâne autorului de făcut decât să bovarizeze îndelung şi să lanseze tot felul de întrebări, ca un vas care aruncă sonde pentru a investiga oceanul înconjurător: 

Mă întreb azi oare cum se face c-am ajuns eu posesor de bibliotecă personală? Cum de am eu pereţii acoperiţi cu cărţi care adună praful, fără să găsesc, oricum, titlul care-mi trebuie (uneori renunţ) decât după multă şi exasperată căutare? şi de care copiii mei nu sunt interesaţi. Când mă gândesc că aici s-au dus toţi banii adolescenţei mele, am, la această vârstă, un sentiment ambiguu de regret.

Astfel de reflecţii nesărate (care pot fi luate de unii drept proză de un mare rafinament stilistic) umplu pagini după pagini. Una din temele recurente e (previzibil) cea a lecturii şi a cărţilor, fără ca din asta să iasă ceva memorabil. Când nu priveşte în urmă, proaspătul sătean scrie despre cestiuni arzătoare la ordinea zilii (că e doar publicist la o gazetă), de pildă despre poluarea care sufocă localităţile rurale, ca rezultat direct al indolenţei locuitorilor, pe care nici măcar voluntarii occidentali nu reuşesc să-i urnească din pasivitate. Sunt preocupările unui om onest, nu lipsit de o oarecare vocaţie civică, dar care nu sunt de ajuns pentru a dinamiza o proză îndeobşte anostă. O dovadă în plus că nu-i suficient să abordezi teme corecte politic ca să-ţi iasă literatură bună.

Piesa centrală a cărţii (cel puţin ca întindere) dă şi numele volumului. Un modest sâmbure epic (care se stinge foarte repede, ce-i drept) e generat de sosirea în sat a unui potenţial rival în ale treburilor intelectuale. Ioan Horotan, profesor de filozofie pensionar, pare să vrea să repete experienţa autorului. Omul îşi cumpără o casă (sursă veşnică de neplăceri din partea fostului proprietar, ţigan), încearcă să facă tot felul de amenajări, are până şi tentative de integrare în viaţa civică locală. Toate astea ameninţă să tulbure echilibrul precar al personajului auctorial, noroc că profesorul s-a angajat la mai mult decât poate duce organismul lui citadin şi moare în urma unui accident cerebral. Paginile parcurse de cititor nu-s însă în zadar, căci cu ocazia asta el află şi ce e cu curcubeul acesta dublu. Pur şi simplu Horotan alesese locul unde să se stabilească pentru că avusese viziunea unui asemenea fenomen meteorologic în locul cu pricina.

Din toată zgura seacă a prozei din Curcubeul dublu poţi alege şi câteva pagini reuşite. E vorba mai ales de observaţii ascuţite despre tipologia umană a localităţii (memorabile câteva din portretele de babe cu broboadă obligatorie). E foarte puţin. Impresia cu care vor rămâne probabil mulţi cititori e cea de produs insipid, de carte care nu-ţi displace, dar pe care n-o să simţi vreodată nevoia s-o reciteşti şi din care n-o să-ţi aminteşti mare lucru.

Un comentariu:

Dinu D. Nica spunea...

Acum am citit și eu, din ea. Nu până la capăt, oh, nu! nu am eu anduranța hârșită a lectorului profesionist.
Bravo membrilor castei(sectei) auto-ficționaliștilor elucubraționiști, care își promovează, își tămâiază și, dacă reușesc, își premiază tautologic toate jafurile lor de experimente lirico-prozaice!
Scuze pt. diatribă...
Ba chiar am și o propunere de modificare a titlului, ceea ce n-ar avea cum să-i dăuneze cărții de față, ci dimpotrivă: ”Curcubeul triplu!”
Dinu d. Nica