joi, 19 mai 2011

☺☺☺☺ Gh. Jurgea-Negrileşti - Troica amintirilor. Sub patru regi.

Nu-mi dau seama cine a dat titlul Troica amintirilor. Sub patru regi volumului de memorialistică al lui Gh. Jurgea-Negrileşti apărut în 2007 la Cartea Românească în ediţie revizuită şi adăugită cu poze, dar trimiterea la Supt trei regi, lucrarea de istorie contemporană a lui N. Iorga, e izbitoare. Probabil „vinovata“ e Doris, soţia supravieţuitoare a autorului (născut în 1904), care i-a publicat însemnările rămase prin caiete. Nu mai auzisem de acest personaj, aşa că m-am apucat de lectură cu destul de multă reţinere, mai ales că în ultima vreme calitatea cărţilor pe care le-am citit a lăsat destul de mult de dorit. A fost o bună ocazie de a vedea că, deşi îşi are semnificaţia lui, titlul unei cărţi nu are neapărat legătură cu valoarea acesteia. 

Am avut de la bun început surpriza (plăcută) de a descoperi în autor un personaj extrem de interesant. Gh. Jurgea-Negrileşti a fost, prin înseşi datele sale genealogice, dar şi graţie unei memorii şi unui spirit de observaţie prodigioase, o adevărată figură. După tată (mort timpuriu, când copilul avea numai doi ani), se trăgea dintr-o familie de boieri moldoveni, iar mama lui, Nataşa, era fiica lui Kartamişev, consulul Rusiei la Galaţi. Kartamişevii erau o familie de nobili ruşi foarte apreciaţi pentru serviciile făcute tronului, iar din partea mamei Nataşa se trăgea dintr-un neam de baroni germani. Foarte mult sânge albastru aşadar, o copilărie petrecută în mediul diplomatic, într-un mediu foarte neromânesc de altfel. Lucrul acesta nu părea să aibă o prea mare importanţă, căci aristocrația mai constituia înainte de Al Doilea Război Mondial o organizaţie suprastatală, ai cărei membri erau uniţi de sute de ani de legături de rudenie. Atmosfera de belle epoque pre-1914 e înfăţişată superb în prima treime a cărţii. Ni se relatează călătorii la Sinaia, o întâlnire în pădure cu însuşi regele Carol I, croaziere pe iahtul de lux al Comisiunii Europene a Dunării la care participă însăşi regina Elisabeta, peripeţiile achiziţionării de către bunicul Kartamişev a unui automobil, noutate încă şocantă în epocă  (Consulatul, Yachtul Carolus Primus, Automobilul bunicului). E o lume lipsită de griji coborâtă parcă din scrierile lui Ionel Teodoreanu şi care nu pare să intuiască catastrofa care se apropie. Invitaţii la masă sunt unul şi unul, de la Octavian Goga la Duiliu Zamfirescu, acestuia din urmă aplicându-i-se diminutivul familiar de Duiţă.  

Războiul marchează sfârşitul copilăriei lui Jurgea-Negrileşti. Sunt ani tulburi (la oroarea conflagraţiei se adaugă şi catastrofa revoluţiei bolşevice), iar familia se refugiază la Odessa, pentru a reveni la Galaţi. Relatarea păstrează însă în permanenţă un ton măsurat şi demn, iar povestitorul are ochi nu de puţine ori pentru aspectele insolite ale întâmplărilor relatate. Textul seamănă cu un tablou alcătuit din tuşe de culoare scurte şi precis aplicate. Culmea e că autorul n-a vorbit, se pare, niciodată foarte bine româneşte:

La Negrileşti [moşia familiei] am văzut cum ţăranii - unii - se înhămau la plug şi arau noaptea, pe răcoare... Războiul mâncase toate vitele. Am spus unii... ţiganii nu se înhămau la plug şi nici nu ieşeau la prăşitul păpuşoiului. [...]

În Moldova rurală din 1920, domnule avea un sens peiorativ. ţăranii îl foloseau când se adresau surtucarilor, adică avocaţilor mai mărunţi, negustorilor, meseriaşilor. Niciodată nu ar fi îndrăznit să spună prefectului sau şefului de partid „domnule prefect sau domnule deputat“. Coane Iancule, coane Cotinel etc. erau termenii consacraţi, admişi...

Perioada interbelică ocupă cea mai mare parte a spaţiului memorialistic. Tânărul Jurgea-Negrileşti nu urmează şcoli înalte - educaţia primită în familie şi instrucţia pe care i-o dau profesorii particulari sunt suficiente, în buna tradiţie a lumii vechi. Clasa din care provine a dispărut practic în urma reformei agrare, aşa că va trebui să lucreze la o antrepriză de construcţii. E o firmă mare, cu comenzi importante (printre care se va număra şi casa prim-ministrului Tătărescu), aşa că nu va duce niciodată lipsă de bani. Va avea tot ce-i trebuie şi va frecventa lumea bună - codurile sociale ale epocii erau suficient de active pentru a nu permite amestecuri sociale prea radicale. De pe această poziţie autorul ne lasă evocări remarcabile ale cafenelelor din epocă (ca în capitolul Corso şi Corsoleto). Din cercul de cunoscuţi fac parte personalităţi precum Sadoveanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Alexandru Philippide, N.D. Cocea sau Mateiu Caragiale, ca să-i amintesc doar pe scriitori. Iată o relatare în care surprind, ca mai sus, laconismul şi precizia povestirii:

Azi am luat dejunul la familia Trixi Marinescu. Sosind mai devreme, am găsit gazdele numai cu Georget Mavrocordat, care luau [sic] aperitivul în salon. După calitatea gustărilor, erau aşteptaţi nişte invitaţi de seamă.
Într-adevăr, apare Alexandru Balş cu Dina şi imediat Algetoianu cu Valenta. Conu Costică Argetoianu intră greoi, masiv, încât geme parchetul de sub el. Pe urmă, gudurându-se, plin de scuze, soseşte colonelul Văsescu. Mi se pare că e colonel activ, nu mai ştiu din ce armă şi nici nu importă. Să-i zicem colonel de cizmă, dar de cismă făcută la Londra. Din ea îşi trage ideile militare. Pe cele civile le are de la Jockey-Club. Ultima intră, mlădioasă şi subţire, Sanda Mironescu, într-un tailleur verde, care îi stă de minune.

Scena politică se tulbură, încep agitaţiile extremiste şi asasinatele anilor 1930. Gh. Jurgea-Negrileşti ne lasă să întrevedem o parte din culisele mişcărilor politico-financiare şi comentează (uneori cu destul cinism) corupţia camarilei lui Carol al II-lea şi a Elenei Lupescu, în lipsa protecţiei cărora o antrepriză de construcţii majoră putea avea destule probleme. Lucrul acesta dă un aer de credibilitate însemnărilor şi le face vii. Autorul nu e un moralist care comentează detaşat viciile contemporanilor, iar când pierderea războiului şi ocupaţia sovietică devin inevitabile el nu înregistrează numai reacţiile celor din jur (mulţi naivi), ci cumpără dolari şi cocoşei. Însemnările se opresc odată cu lovitura de stat de la 23 august 1944, de parcă ce a urmat n-ar mai fi fost demn de rememorarea rafinată stilistic de până atunci. E destul de greu de dedus ce s-a întâmplat cu autorul sau când a murit. În postfaţă soţia lui ne spune doar că el a lucrat după război ca simplu traducător la Întreprinderea de Cinescoape Băneasa. Omul ştia perfect ruseşte şi i-o fi folosit, căci franceza pe care o vorbea (şi ea perfectă) nu mai era de mare ajutor.  

     Fact checking
  • Aşa-zisul dezastru din Crimeea n-a putut avea loc în 1850, cum ne spune autorul, căci războiul Crimeii a început abia în 1853.
  • Regele Ferdinand a murit în 1927, nu în 1928.
  • Mihai Antonescu nu a fost prim-ministru al lui Ion Antonescu (care cumula funcţiile de premier şi şef al statului), ci vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Externe. Desigur, editura nu catadicseşte să îndrepte scăpările autorului prin note de subsol. 

Niciun comentariu: