Cine-i ajută pe eroi la ananghie?

Fără îndoială că puţine personaje eroice sunt mai puţin asemănătoare ca Tamino din Die Zauberflöte de Mozart şi Siegmund din Die Walküre de Wagner. Înseşi operele sunt foarte deosebite. Lucrarea lui Mozart, înţesată cu simboluri masonice, îşi are premiera în 1791, nu cu mult înaintea morţii autorului. Opera lui Wagner e scrisă prin 1851-1852 şi se reprezintă abia în 1870, iar Wagner, renumit prin gestaţia lungă a lucrărilor sale, era departe de a-şi fi spus ultimul cuvânt. Deşi atât Tamino, cât şi Siegmund par a fi destinaţi unor fapte măreţe, de Feţi Frumoşi ai genului liric în ipostaza sa epică, numai primul reuşeşte să-şi găsească fericirea alături de aleasa lui, Pamina, fiica Reginei Nopţii. Eroul lui Wagner face parte din categoria experimentelor nereuşite ale unui demiurg din ce în ce mai slab (Wotan) şi singura lui ispravă e incestul în urma căruia Sieglinde îl va naşte pe Siegfried.

În Die Zauberflöte, Tamino se bucură de protecţia unor apariţii supranaturale precum Regina Nopţii şi cele trei doamne ale acesteia. În Die Walküre, walkiria Brünnhilde e decisă să-l apere pe Siegmund în lupta cu Hunding, dar zeul Wotan e nevoit să intervină şi să-şi omoare propriul fiu cu lancea pentru a-şi ţine promisiunea făcută zeiţei Fricka. La ambii compozitori personajele sunt luate din lumea mitului, dar în vreme ce Mozart respectă convenţia şi nu le umanizează decât într-o proporţie moderată, în acord cu echilibrul clasic, Wagner insuflă personajelor trăiri umane de o mare intensitate. 

Dacă la aceste deosebiri adăugăm contrastul evident dintre atmosfera feerică din opera lui Mozart şi dramatismul extrem din cea a lui Wagner avem tabloul unor creaţii care nu par a se întâlni în prea multe puncte. Exerciţiul cu adevărat interesant e să încerci să găseşti asemănări acolo unde ele nu par să existe. Înainte de a-l face, să ne amintim că Wagner considera Die Zauberflöte ca fiind piatra unghiulară a operei germane şi o descria ca pe „o capodoperă de o perfecţiune aproape de nedepăşit, care a exclus pur şi simplu expansiunea ulterioară a genului“. Nu trebuie să răscoleşti prea adânc pentru a găsi asemănări. Uneori ele sunt puse aşa de la vedere, că e uşor să le omiţi. Să luăm de pildă prima scenă a fiecărei opere. Die Zauberflöte începe cu un Tamino hăituit de un balaur fioros şi cerând cu disperare ajutor (Zu Hilfe! Zu Hilfe!). Noroc că în sprijinul lui intervin, providenţial, cele trei doamne ale Reginei Nopţii:

Die Walküre se deschide (după un scurt preludiu orchestral, căci operele din Tetralogie nu au uvertură propriu-zisă) cu o scenă de o tensiune extremă. Pe o furtună puternică un Siegmund extenuat, abia scăpat cu viaţă dintr-o luptă şi urmărit de inamici siniştri, ajunge în faţa gospodăriei lui Hunding, unde e întâmpinat de Sieglinde, soţia acestuia, care îi dă de băut pentru a-l ajuta să prindă puteri:

 

De citit, pentru cei interesaţi de opera mozartiană şi de feeria muzicală a secolului al XVIII-lea, cartea lui David J. Buch, Magic Flutes & Enchanted Forests - The supernatural in eighteenth century musical theater (University of Chicago Press, 2008). Cât despre universul wagnerian, am avut surpriza să văd că postul de televiziune România Cultural a programat acum câteva săptămâni înregistrarea spectacolului Die Walküre din cadrul Tetralogiei montate la Valencia (The Valencia Ring), dirijată de Zubin Mehta. Nu ştiu cât de mare a fost audienţa, căci la noi amatorii de Wagner sunt cam la fel de numeroşi ca linxul iberic. Indiferent ce i-a găsit pe cei de la TVR, altfel foarte ocupaţi să facă propagandă puterii, gestul a fost binevenit, căci montarea e fabuloasă: