Muzică şi decădere în Casa Buddenbrook

Cititorul care se apucă de Casa Buddenbrook şi o abandonează, din lipsă de rezonanţă cu textul, pe la jumătate, poate rămâne cu senzaţia că în prima sa carte Thomas Mann nu e interesat de muzică. Nimic mai greşit, dar referinţele muzicale îşi fac apariţia mai spre sfârşit, pe măsură ce se accentuează declinul marii familii din Lübeck. Burghezi serioşi şi aplicaţi, negustorii din oraşul hanseatic nu se dădeau în vânt după muzică. Thomas, ultimul şef al casei, nu trece de nivelul primar al ascultării, iar la festivităţile din impunătoarea vilă a familiei prilejuite de aniversarea unui secol de activitate a firmei programul e pedestru, căci „prima bucată e coralul Cu toţii Domnului să-i mulţumiţi, după care urmează imediat o parafrază a Frumoasei Elena de Offenbach, urmată la rândul ei de un potpuriu de cântece populare...” Fratele lui Thomas, Christian, e mult mai înclinat spre cele artistice şi e mare iubitor de teatru, dar e un individ slab, ipohondru, risipitor şi neserios.

Marii melomani ai familiei sunt Gerda, enigmatica soţie a lui Thomas, şi Hanno, fiul acestora, ultimul Buddenbrook pe linie masculină. În ochii Gerdei, ni se spune odată, „lucea acea lumină enigmatică pe care, de obicei, o aprindea muzica”. Gerda e o violonistă excepţională. Ea cântă împreună cu tatăl ei, negustorul Arnoldsen din Amsterdam, iar faptul că face muzică împreună cu sublocotenentul von Throta îl aduce pe soţul ei în pragul unei scene de gelozie. Ultima doamnă Buddenbrook interpretează cu plăcere Bach (Concertul în sol minor), Haydn sau Beethoven (Sonata op. 24, aşa-numita Sonată a primăverii), dar altminteri are gusturi progresiste şi admiră muzica lui Wagner. De aici se nasc discuţii aprinse cu organistul Pfühl, profesorul de muzică al lui Hanno şi somitate muzicală locală, care priveşte cu dezgust Tristan und Isolde, dar se înmoaie la insistenţele Gerdei şi ajunge chiar să aprecieze oarecum Die Meistersinger von Nürnberg. Iată ultima parte a Sonatei op. 24, în interpretarea legendară Oistrah-Oborin:

Copil bolnăvicios şi excesiv de sensibil, Hanno seamănă mai mult cu unchiul Christian decât cu tatăl sau bunicul lui. Singura activitate care îi face plăcere e muzica. Se loveşte însă de obtuzitatea tatălui, care ar vrea să-l vadă prins în ocupaţii cu mai mare potenţial lucrativ. Hanno, care dovedea talent componistic, va ajunge să cânte, „dar numai în gând, fiindcă orice zgomot era interzis”. Neglijează şcoala şi într-una din zile se duce cu lecţiile neînvăţate pentru că fusese în ajun la o reprezentaţie cu Lohengrin. De altfel, va muri de tifos la vârsta adolescenţei. Detaliu poate nu întâmplător, la un moment dat Hanno e suprins de Ida Jungmann, guvernanta lui, recitând o poezie din cunoscutul ciclu popular Des Knaben Wunderhorn, pe care o avea în manualul şcolar. În 1901, anul în care Thomas Mann termină Casa Buddenbrook, Mahler fixează în formă definitivă compoziţiile bazate pe textul aceluiaşi ciclu de versuri. 

***

Tânărul Mann ne dezvăluie în primul său roman mai degrabă latura dionisiacă a muzicii decât dimensiunea ei apolinică. Pentru o familie aşezată, pentru care respectabilitatea, solvabilitatea în afaceri şi predictibilitatea de mecanism a existenţei sunt norme sacre, muzica reprezintă un semn alarmant de declin şi boală. 

Poza, diferită de cea canonică, îl înfăţişează pe Thomas Mann cam în epoca în care scria Casa Buddenbrook (adică pe la 26 de ani).