Să moară duşmanii mei... sau Hanslick şi adversarii lui muzicali

Pentru compozitorii europeni ai ultimelor decenii din secolul XIX, mai cu seamă cei din ţările de limbă germană, numele lui Eduard Hanslick (1825-1904) era în bună măsură sinonim cu autoritatea critică supremă. Profesor la Universitatea din Viena, estetician, autor al unui influent tratat despre frumosul muzical, Hanslick fusese proclamat de unul din biografii săi „Dalai Lama al muzicii” şi milita pentru un fel de clasicizare a valorilor, trecând drept un spirit conservator şi academic. E limpede acum de ce, compozitor fiind, era ultimul om pe care să ţi-l doreşti adversar.

Wagner intră în conflict cu Hanslick încă de pe la 1860, mai întâi pe teme pur teoretice – în vreme ce Hanslick proclama opoziţia ireductibilă dintre formă şi sentiment în muzică, autorul Tetralogiei le contopea într-o fuziune foarte personală şi îndepărtată de canoane. Muzica lui Wagner ar fi fost, în ochii adepţilor teoreticianului vienez, o formă de artă coruptă, degenerată, în fine, chiar periculoasă. Wagner, care nu ştia multe când era vorba să dea o ripostă, reacţionează atacându-l deschis pe Hanslick în celebrul eseu Das Judentum in der Musik („Iudaismul în muzică”), căci mama profesorului vienez era de origine evreiască, lucru pe care acesta ar fi refuzat să-l recunoască etc. Antipatia lui Wagner îmbracă şi o haină să-i zicem artistică. În Die Meistersinger von Nürnberg unul din membrii juriului care îl evaluează pe Walther von Stolzing, candidat la mâna Evei Pogner, este notarul Sixtus Beckmesser, individ obtuz şi lipsit de sensibilitate, în care toată lumea l-a identificat de îndată pe Hanslick. Se relatează că, participând la o lectură a operei la Viena, Hanslick s-ar fi recunoscut în personaj şi, vexat, ar fi părăsit de îndată casa unde avea loc evenimentul.

Hanslick nu s-a aflat în relaţii bune nici cu Bruckner. Nu e deloc un fapt surprinzător, căci simfonistul austriac, mare admirator al lui Wagner, mergea uneori atât de departe încât prelua teme întregi din operele maestrului, ba chiar i-a dedicat acestuia una din simfonii (a treia). Uneori ostilitatea îmbrăca forme acute. La prima audiţie a Simfoniei a VIII-a, Hanslick a ieşit ostentativ din sală înaintea finalului, iar plecarea sa a fost salutată cu aplauze sarcastice de către partizanii compozitorului. În orice caz, ca să-l citez pe Benjamin M. Korstvedt, autorul cărţii Anton Bruckner – Symphony No. 8 (Cambridge University Press, 2004), Hanslick „a avut o relaţie îndelungată, dificilă şi personală cu Bruckner”. Iată şi finalul simfoniei buclucaşe, în interpretarea Filarmonicii din München dirijate de Sergiu Celibidache:

Cu care din contemporanii săi rezona însă Hanslick? Dintre marii compozitori austro-germani, în mod evident cu Brahms. Pe cei doi nu îi apropia doar antipatia comună faţă de compoziţiile lui Bruckner. Hanslick vedea în Brahms adevăratul continuator al tradiţiei simfonice beethoveniene, cunoscută fiind aplecarea teoreticianului spre concepte cum ar fi clasicizarea formelor şi importanţa pe care o acorda tradiţiei muzicale. Inamicii lui Brahms îl acuzau, pe de altă parte, de epigonism.

În imagine, Hans-Joachim Ketelsen în rolul Beckmesser din producţia Meistersinger de la Metropolitan (2007). Pentru detalii despre Eduard Hanslick se poate consulta Oxford History of Western Music de Richard Taruskin (volumul despre secolul XIX). Pentru o prezentare a ideilor estetice ale lui Hanslick, e interesant de citit articolul lui Thomas Grey din The Routledge Companion to Philosophy and Music.