vineri, 30 septembrie 2011

Două lovituri de ciocan, dacă nu chiar trei


Una din caracteristicile muzicii lui Mahler este abaterea de la canoanele clasice ale instrumentaţiei. Aparatul orchestral este de multe ori dilatat, efect care se constată în compartimentele individuale; în Simfonia a V-a el utilizează nu mai puţin de 7 corni, 5 trompete, 4 tromboane şi o tubă, precum şi un mare număr de percuţionişti. Nu degeaba ajunsese soţia lui, Alma, să-i reproşeze că de fapt a scris o simfonie pentru percuţie. 

Tipică este şi utilizarea unor instrumente care nu fac de regulă parte din inventarul obişnuit al orchestrei simfonice. În Simfonia a V-a foloseşte o tobă militară, în a VII-a, chitara şi mandolina. Cea care ilustrează probabil cel mai bine aplecarea compozitorului spre instrumente insolite este Simfonia a VI-a. Trecând peste gigantismul ansamblului simfonic (remarcat şi aici: numai la alămuri găsim 8 corni), te frapează varietatea instrumentelor. Partea leului îi revine însă percuţiei. Apar tot felul de clopote şi de tălăngi, unele grave, altele acute şi tot aici e locul unde compozitorul foloseşte pentru prima oară celesta.

Supranumită „Tragica”, Simfonia a VI-a se încheie cu o secţiune de proporţii gigantice (în funcţie de interpretare, atinge şi 40 de minute) în care apar celebrele lovituri de ciocan. Iniţial ar fi trebuit să fie trei asemenea lovituri, marcând etapele prăbuşirii unui personaj, dar, repetând pentru prima audiţie a lucrării, în 1906, Mahler, care era foarte superstiţios, a tăiat din partitură una din lovituri, considerând că în acest fel destinul eroului nu se mai împlineşte în mod fatal prim moartea sa. După spusele lui Mahler, citate de Louis de la Grange, loviturile ar fi trebuit să fie „scurte, puternice sau cu o rezonanţă scurtă, cu caracter nemetalic, ca izbitura unui topor”. La început el a experimentat cu un fel de cufăr mare de lemn căptuşit cu piele de vită, confecţionat la indicaţiile sale, dar nu a fost mulţumit de rezultate. Până la urmă s-a ajuns la un ciocan de lemn, mare şi dizgraţios, ale cărui lovituri sunt foarte greu de distins. Iată trei filmuleţe fără vreo pretenţie artistică, însă perfect lămuritoare pentru instrumentul cu pricina:




Alma Mahler povesteşte că ulterior compozitorul a recunoscut, în cele trei lovituri prezente iniţial în partea finală a Simfoniei a VI-a, cele trei lovituri ale sorţii care aveau să îl cutremure în 1907: moartea fiicei mai mari, diagnosticarea bolii de inimă care îl va ucide patru ani mai târziu şi plecarea de la conducerea Operei din Viena (Hofoper).  

2 comentarii:

marul spunea...

mie-mi placea nevasta-sa . o viata mult mai interesanta decat a lui :)

Micawber spunea...

@ marul

Desigur, chestie de gust. Nu uitati insa ca Alma Mahler a trait mult mai mult decat compozitorul si a avut mai mult timp sa-si faca de cap :) Ca era si o fire inclinata spre asa ceva e o alta poveste.