luni, 5 septembrie 2011

☺☺☺☺ Sorin Alexandrescu – Paradoxul român

Paradoxul român care dă titlul cărţii lui Sorin Alexandrescu (Univers, 1998) e, după cum aflăm chiar din lucrare... mai multe. Să luăm procedeul ca pe o deplasare metonimică dinspre plural spre singular şi s-o lăsăm încurcată. Volumul, dezvoltat pe osatura unor articole publicate de autor în Olanda la începutul anilor 1990, discută câteva teme importante ale istoriei interbelice a României: aşa-zisa construcţie a României Mari, viaţa politică în România interbelică democrată (partide politice, alegeri, restauraţia carlistă din 1930 etc.), figurile lui Carol al II-lea şi Ion Antonescu şi „fenomenul legionar”, sfârşind cu o schiţă a istoriei Partidului Naţional ţărănesc (ulterior PNţCD). Temele sunt vaste şi, deşi de la evenimentele respective a trecut foarte multă vreme, ele continuă să stârnească pasiuni şi controverse. Interesul e întreţinut şi de existenţa, la începutul secolului XXI, a unor curente destul de vocale ale partizanilor uneia sau alteia din personalităţi, ca să nu mai vorbesc de fascinaţia pe care o exercită asupra multor indivizi România interbelică şi unii din oamenii ei de forţă (nu neapărat intelectuală!). Ar fi nevoie de vreo 3-4 postări pentru o discuţie mai temeinică a cărţii, dar mă limitez acum la aceasta, rămânând să reiau, eventual, tema în măsura în care ea suscită interesul cititorilor blogului.

Dintre paradoxurile române enunţate de Sorin Alexandrescu este demn de menţionat mai întâi un „paradox al apartenenţei” legat de poziţia teritoriului românesc în spaţiul cultural european care ar avea, susţine autorul, particularităţi care lipsesc altor zone de interferență. Ar mai fi un „paradox al simultaneităţii”, care ţine de proiectarea în planul simultaneităţii a unor mari curente care în cultura europeană sunt succesive. În fine, un al treilea paradox este cel al continuităţii/discontinuităţii culturii române (unitate geografică, însă discontinuitate de forme, aşa zisa discontinuitate verticală, dar şi o discontinuitate în plan orizontal, ce ţine de ruptura cu mediul balcanic din secolul al XIX-lea). Din simpla enunţare a acestor teme se poate vedea ce front de lucru imens deschid ele. Autorul are meritul de a fi sintetizat problematica într-un un spaţiu relativ restrâns, de mai puţin de 20 de pagini.

În obiectivul lui Sorin Alexandrescu nu se situează însă neapărat chestiunile ce ţin de forme culturale, etnopsihologie sau etos naţional. Eseistul e preocupat şi de aspecte concrete, cum ar fi studiul aplicat al vieţii politice din România interbelică. Se discută activitatea principalelor partide politice (PNL, PNţ), dar şi peripeţiile constituirii celui de al doilea, la care se adaugă consideraţii privind sistemul partidelor şi slăbiciunile acestuia, se analizează rezultatele diferitelor alegeri parlamentare cu cifre, diagrame şi tabele. Nu lipsesc portretele de politicieni (I. C. Brătianu, Maniu, Mihalache, Argetoianu, A. C. Cuza, C. Z. Codreanu etc.) De o discuţie mai largă se bucură Iuliu Maniu, iar autorul, care nu îşi ascunde simpatiile ţărăniste, reuşeşte să fie echilibrat şi vede limpede şi scăderile omului politic ardelean.

Un interes deosebit îl suscită personalităţile lui Carol al II-lea şi Ion Antonescu. Cei doi ar putea servi, ne spune autorul, drept exemple pentru ceea ce s-ar numi „ciudata ştiinţă negativă de risipire a unui capital politic iniţial”. Exemple evidente: Cuza, Carol al II-lea şi Antonescu înşişi, apoi Ceauşescu, Iliescu şi (adaug eu, din perspectiva ultimilor ani) T. Băsescu. La Ion Antonescu este identificată o „dublă structură”, de individ sincer şi exaltat în trăirile sale naive (deşi inadecvate istoric) şi de ins aservit unei frazeologii găunoase şi tributare clişeelor. Unul din cele mai interesante capitole ale volumului demonstrează această dualitate a mareşalului pornind de la discursul care conţine celebra comandă „vă ordon: treceţi Prutul!” E o analiză de text în toată regula, bazată pe teoria actelor de limbaj a lui Austin, extrem de convingătoare şi riguroasă. Să nu uităm că Sorin Alexandrescu şi-a început cariera ca lingvist.

Pe un plan mai general, eseistul acuză frecventele momente de orbire ale politicienilor români, de la I. C. Brătianu la Carol al II-lea sau Antonescu sau refuzul de a admite că istoria, chiar dacă pare să se repete uneori, ataşează de fiecare dată noi semnificaţii evenimentelor. A se vedea tendinţa politicienilor români de a face mereu slalom printre interesele marilor puteri chiar şi atunci când această strategie e sigur perdantă sau asemănarea, exclusiv formală, dintre sosirea incognito a lui Carol I în 1866 şi a lui Carol al II-lea în 1930. Sorin Alexandrescu identifică chiar un fel de sindrom de cădere în pre-modernitate de care suferă adesea politicienii de la noi. Iată un citat foarte plastic care ilustrează perfect conceptul respectiv:

Mai curând cu un nou fanariot seamănă Carol [al II-lea], preocupat să adune cât mai repede cu putinţă averi şi prestigiu din manipularea curtenilor şi scurgerea de bani din avutul public în cămara domnului. Din scârba boierilor pământeni (Maniu), linguşeala curtenilor promovaţi la putere (Tătărescu) şi decapitarea haiducilor locali (Codreanu) de către arnăuţi, fanariotul a crezut că poate râvni la mai mult, la o putere emancipată de ţarigrad (Berlin) şi năzuind la egalitate cu ea. Aceasta l-a lăsat să cadă fără frisoane, subminându-i poziţia prin uneltirile paşei de Vidin (Fabricius), până ce un nou candidat la domnie, acum dintre autohtoni (Antonescu) se dovedi mai vrednic. şi, tot ca pe vremuri, a fost de ajuns ca un singur om (acelaşi Antonescu), să-i arunce cârpa neagră pe umeri, semnul mazilirii, ca toţi vechii slujbaşi să fugă care încotro, lăsându-l pe puternicul Vodă de ieri la mila paşei. 

Sorin Alexandrescu identifică, alături de paradoxurile naţionale pomenite mai sus, şi cel puţin trei complexe care marchează negativ istoria naţională din vremuri vechi şi până în anii comunismului, dacă nu şi mai departe. E vorba mai întâi de un complex legat de credinţa că auto-ocupaţia e de preferat ocupaţiei străine (situaţie care a atins forme paroxistice în comunism). Ar fi apoi complexul consensului naţional, care i-a obsedat şi pe Carol al II-lea, şi pe Nicolae Ceauşescu, dar şi pe Ion Iliescu. Ar treilea complex pus în evidenţă este cel al omului forte (aşa-numitul „strong man”), al salvatorului providenţial al naţiei, fie că acesta s-a numit Carol al II-lea, Zelea-Codreanu, Antonescu, Ceauşescu sau, mai nou (adaug eu), Traian Băsescu.
 
Nu în cele din urmă, cartea discută premisele şi conţinutul aşa-zisului fenomen legionar, constatând divorţul esenţial dintre formă (limbaj) şi acţiune care o caracterizează.  De remarcat şi aici analizele unor texte ale lui Nae Ionescu (teoreticianul are în ele un teren perfect de desfăşurare) sau a atitudinii lui Mircea Eliade (care, en passant, este unchi de soră al autorului), calificată drept cecitate politică. De altfel viitorul istoric al religiilor iese destul de şifonat şi pe drept cuvânt. Nu e aici locul unei discuţii mai ample pentru a nu lungi inadmisibil postarea. Asta nu înseamnă că nu e de salutat orice încercare de demitizare a mişcării legionare şi a tovarăşilor ei de drum, furioşi interbelici la limita oportunismului gen Eliade, Noica, Cioran et alii eiusdem farinae.

Cartea lui Sorin Alexandrescu e una din rarele lucrări de gen după citirea cărora rămâi cu părerea de rău că s-au încheiat. Demn de interes ar fi un update, căci din 1998 a trecut destul timp şi ar fi de văzut în ce măsură principiile enunţate pentru interbelic (şi, parţial, pentru perioada comunistă şi imediat post-comunistă) se verifică pentru anii de regim Băsescu. Căderea în pre-modernitate e clară (cine vrea să se amuze, să încerce să reformuleze citatul mai lung pe care l-am dat folosind realităţi politice de azi), la fel risipirea capitalului politic esenţial sau renaşterea mitului omului forte. Ar mai fi şi analogia cu elementul disolutiv şi profund nociv pentru sistemul politic democratic reprezentat de Carol al II-lea, deşi o parte din vina pentru pulverizarea democraţiei interbelice, atâta câtă era, revine partidelor politice, care n-au reacţionat cu tăria cuvenită la mişcările de forţă ale regelui. Alexandrescu vede, în analiza perioadei interbelice, o anumită periodicitate în schimbarea politică ce transcende uneori ciclurile electorale. El e de părere că se pot observa cicluri de 6-7 ani la trecerea cărora au loc schimbări mai profunde decât cele date de simpla alternanţă la putere, putând reprezenta schimbări de regim. În 2012 (sau chiar anul acesta) s-ar cam încheia un asemenea ciclu. Să vedem dacă predicţiile teoretice se vor adeveri în sensul sfârşitului regimului Băsescu. Oricum, să nu uităm că tarele identificate de Sorin Alexandrescu sunt cel puţin la fel de bine reprezentate azi ca şi ieri.

Fact checking
Sorin Alexandrescu comite o eroare de detaliu când ne spune că principele Nicolae, fratele lui Carol al II-lea, avea o legătură amoroasă (finalizată ulterior prin căsătorie) cu Ileana Doletti. De fapt persoana în cauză se numea... Ioana Doletti. Nu e exclus să fie un lapsus calami provocat de faptul că sora celor doi (Carol şi Nicolae) era principesa Ileana.

5 comentarii:

Anonim spunea...

"furioşi interbelici la limita oportunismului gen Eliade, Noica, Cioran" - ce tristețe de exprimare. Dar la o adică a trecut mult timp, iar în 2011 când avem atât de multe valori (refuz să le enumăr pentru a nu uita pe cineva) ce rost mai are să ne împiedicăm în acei nenorociți de tineri exaltați. Să-i scuipăm dară, fiindcă merită și chiar dacă nu merită să o facem oricum, fiindcă putem, nenorociții !
Cum a îndrăznit Eliade să studieze 16 ore pe zi timp de trei decenii. Cum a îndrăznit Noica să spună că Eminescu este omul integral al culturii românești, când știm bine, noi, că Eminescu era un simplu om care mai făcea câte un vers, dar totuși un simplu om, cu multe alte defecte - ca și Noica de altfel.
Cum a îndrăznit Cioran să spună la 23 de ani că a înțeles angoasa omului, când știm bine că nu putem ști nimic - doar nu degeaba suntem burghezi socratici, bând cafele în parcuri, maieutizând pe blog etc.
Da, aveți perfectă dreptate. Fi-ne-ar jenă de trecutul perfid, ipocrit, exaltat, să-l renegăm și să fugim în Franța, sau pe blog. Dar, expresia citată rămâne totuși incredibil de tristă.

PS : Dacă îmi reprosați că nu putem trece greșelile cu vederea, nu putem ierta doar fiindcă acei oameni au făcut și câteva lucruri nițel mai acătării să știți că eu vă voi da perfectă dreptate. Dar vă voi spune că nici un italian de bună credință nu-i va reproșa lui Carravaggio că a fost un ucigaș, violator, etc. (sau cel puțin am credința asta, că mai putem fi, încă, umani, că putem ierta trecutului greșelile făcute, dar și cele care i-au fost puse în spate după ani și ani - asta dacă nu cumva l-am uitat).

Micawber spunea...

@ Anonim

Va multumesc ca imi furnizati un exemplu perfect pentru ceea ce spuneam in postare, anume ca interbelicul si oamenii sai dau inca nastere la mari pasiuni.

In rest, imi pare rau ca una sau alta din expresiile mele va intristeaza si sper ca o sa va treaca pana cresteti mare. Pana atunci sa va tina de cald lozincile si cliseele, ca vine sezonul rece.

N-o sa ma apuc sa va explic ca nu atinsesem nici cu o floare realizarile culturale, cate sunt, ale "furiosilor interbelici", iar expresia mea intristatoare se referea la politica/ideologia/deontologia respectivilor insi, ca mi-e ca nu pricepeti, desi treaba asta reiese cu mare claritate din postarea initiala.

Anonim spunea...

Dacă dumneavoastră considerați că cei trei vizați (Noica, Cioran, Eliade) aveau o politică / ideologie / deontologie care să le poate fi reproșată după xpsrezece ani... pentru ce să mai discutăm.

PS
Expresia m-a întristat fiindcă, facând abstracție de atributul "interbelici", sub aceeși sintagmă pot cădea Ciutacu,Ciuvică,Badea et alli.. și dacă am ajuns să punem egal, apăi vai de viața noastră.
Sub acest aspect m-am întristat, dar nu o tristețe de față verde care plânge, ci doar o mâhnire.
Cât despre viitoarea mea creștere, o aștept - sper și să existe.
Nu am vrut să fiu patetic (chiar cu etimologia din engleză), dacă am fost, regret că vă jignește pasiunea mea.

Micawber spunea...

@Anonim

Pasiunea dvs. nu ma jigneste, doar ma plictiseste, ca orice exaltare necritica.

Anonim spunea...

Am recitit. Îmi cer scuze, îmi dau seama că am fost perfect cretin (și alte adjective dacă doriți). Dacă puteți să eliminați postările, v-aș fi mulțumitor.