miercuri, 7 septembrie 2011

☺☺☺ Monica Pillat – Ioana Celibidache, o mătuşă de poveste


Nu ştiu cum se face, dar de câte ori văd cum un artist e numit „maestru” în sus şi „maestru” în jos, mă duce gândul la Bob Cobb, un personaj minor din Seinfeld care, deşi nu era decât dirijorul unei amărâte orchestre a pompierilor newyorkezi ţinea morţiş ca toată lumea să i se adreseze cu „Maestro” şi se strâmba când i se zicea pe numele pedestru de Bob. Nu ştiu cât de sensibil era Sergiu Celibidache la formulele de adresare, dar Monica Pillat, autoarea volumului Ioana Celibidache, o mătuşă de poveste (Humanitas, 2011) rareori se referă la el în alt mod, deşi de la moartea dirijorului s-au împlinit recent 15 ani.

Volumul se bazează pe convorbirile autoarei cu mătuşa ei, Ioana, soţia renumitului artist în locuinţa acesteia de la Paris  şi pe corespondenţa electronică purtată de cele două doamne. Născută ea însăşi intr-o familie ilustră (strănepoată a lui I. C. Brătianu, nepoată a lui Ion Pillat, fiica lui Dinu Pillat etc.), Monica Pillat o are ca mătuşă pe Ioana Procopie Dimitrescu (născută în 1924 într-o familie din marea burghezie, nepoată a lui Ion Procopie Dumitrescu, fost primar ar Capitalei). Familii vechi şi de vază, nume răsunătoare, tentaţia istoriei evocate de oameni care au trăit-o pe pielea lor, toate acestea sunt numai câteva din argumentele care ne-ar putea să ne facă să ne apucăm de această carte. Nu trebuie uitate nici interesul pe care îl suscită şi azi personalitatea rebelă, fascinantă chiar pentru unii, a lui Sergiu Celibidache şi nu în ultimul rând, chiar persoana „mătuşii de poveste”, fire nonconformistă, ea însăşi pictoriţă de un oarecare renume.

Frumuseţe interbelică irezistibilă, caracter rebel şi amator de trăiri intense, Ioana a avut suficient de multă răceală analitică pentru a intui iminentul sfârşit al lumii din care făcea parte. În 1946 ea reuşeşte o evadare spectaculoasă din Bucureşti la bordul unui avion militar francez care o duce la Paris. Dacă ar fi numai asta şi tot n-ar fi puţin. Doi ani mai târziu ea află că în mama ei, rămasă în ţară, s-a îmbolnăvit grav, iar Ioana nu ezită să revină în România pentru a o îngriji.
  
Ioana Celibidache, la vârsta logodnei cu M. Meţianu
Ioana s-a căsătorit înainte de a plini 20 de ani cu un tânăr aviator, Mihai (Miu) Meţianu, dar căsătoria a durat foarte puţin. După câţiva ani, aflându-se la Paris, l-a reîntâlnit pe un anume Nicolae Duca, un mai vechi admirator al ei, cu care s-a căsătorit şi a plecat în Argentina (prilej de evocări spectaculoase, deşi niţel kitsch, ale vieţii în imensitatea pampasului). Pe Sergiu Celibidache l-a cunoscut acolo, după un concert. Ar fi fost un adevărat coup de foudre în urma căruia Ioana a divorţat şi de al doilea soţ, pentru a se căsători cu „maestrul”. Oricum, mariajul s-a dovedit de data asta unul durabil şi fericit, deşi ambii soţi aveau personalități artistice foarte marcate. Memoria prodigioasă îi permite Ioanei Celibidache să istorisească o mulţime de mici episoade, întâlniri cu mari personalităţi ale lumii artistice, preşedinţi, capete încoronate. Nu ai cum să nu-i recunoşti mătuşii vitalitatea extraordinară, dublată de o memorie pe măsură, deşi nu de puţine ori textul Monicăi Pillat e de un sentimentalism apos sau de un spirit ludic ce apare caraghios dacă stăm să ne gândim la vârsta doamnelor care stau de vorbă:

O ascultam înmărmurită. Era oare cu putinţă să dăm anii înapoi, să ajungem amândouă pe acelaşi culoar al timpului, s-o luăm împreună de la început?
- De ce nu? chicoti la capătul firului mătuşa, pusă pe şotii. Totul e să mă prinzi!
- Într-o carte? am tresărit.
- Da, se entuziasmă Ioana deodată. Ne-am putea ascunde printre filele ei, să ne jucăm, aşa cum n-am avut norocul s-o facem până acum. Îţi promit că din când în când am să-mi încetinesc pasul ca să mă prinzi, dar nu de tot...
- Atunci hai să ne jucăm! Fugi, să te prind!

Aici e de fapt marea bubă a cărţii. Autoarea a greşit cantităţile de ingrediente şi a adăugat zahăr cu nemiluita, impregnând totul cu un sos gros de duioşie care se potriveşte, de fapt, foarte puţin cu personalitatea mătuşii. La un moment dat nepoata, prinsă într-un dialog pe e-mail cu venerabila rudă, îi toarnă o poezie de trei strofe (reprodusă, din nefericire, în carte), declanşând (din fericire, altfel era totul pierdut) replica: Parcă nu era vorba să ne însiropăm. Cele două interlocutoare abordează şi teme mai neserioase (fapt care, în măsura în care mai taie din dulcegării, nu e rău), vorbesc despre îmbrăcăminte sau moravurile femeilor din Franţa, în fine, despre mondenităţi. Probabil intrată în pană de idei, Monica Pillat îi administrează mătuşii chestionarul lui Proust (ba şi-l administrează cu ocazia asta şi sieşi). Nu-i timp să detaliem opiniile intervievatei (multe plicticoase), dar putem reţine compozitorii ei favoriţi: Ravel, Debussy, Schubert, Wagner. Ciudat melanj.

Ce mai aflăm din carte? Desigur, despre Sergiu Celibidache, despre personalitatea lui, despre casele la ţară pe care le-au construit cei doi soţi (una din ele imortalizată într-un film celebru realizat de însuşi fiul lor, regizorul Serge Ioan Celibidache), despre ataşamentul faţă de ţară al unor oameni aflaţi într-un exil de zeci de ani. Sigur că mie mi-ar fi plăcut să citesc mai multe despre maestru, căci e unul din dirijorii mei preferaţi (mai greu vom găsi versiuni mai interesante ale simfoniilor lui Bruckner), dar să nu uităm că e o carte despre soţia lui. Oricum, dacă are cineva chef de giumbuşlucurile unui mare cabotin pe care îl salvează geniul dirijoral, fragmentul următor e pilduitor:



Şi dacă există persoane care vor s-o vadă pe mătuşă în acţiune, în emisiunea lui Iosif Sava, o pot face aici (deşi zăngănitul brăţărilor e un factor perturbator care nu poate fi neglijat):



După atâtea elemente multimedia e loc şi de o concluzie: o carte amestecată, pe care sentimentalismul incontrolabil al nepoatei riscă în permanenţă s-o strice şi pe care o salvează, cât de cât, personalitatea ebluisantă a mătuşii. Dacă ai răbdare să treci de zaharicalele Monicăi Pillat descoperi evocarea colorată a unei lumi trecute şi a unui dirijor de geniu şi o personalitate care, la peste 85 de ani e mai tânără decât mulţi dintre noi.

      Fact checking
  • Autoarea ne spune că mandatul de primar al Capitalei al lui Ion Procopie Dumitrescu, bunicul Ioanei, a durat din 1877 până în 1909. Nici vorbă. Ion Procopie Dumitrescu a avut două mandate, 1901-1902 şi 1910-1911 şi cam atât.
  • Ioana Celibidache ne spune că, revenită în ţară în 1948 pentru că mama ei era bolnavă, s-a reîntors în Franţa odată ce boala s-a vindecat. Ar fi obţinut un paşaport de la un vechi admirator, ajuns potentat comunist, cu care s-ar fi urcat în avionul deturnat de Bâzu Cantacuzino, revenind astfel în Occident. Povestea, cu iz de film de aventuri, sună foarte puţin credibil dacă avem în vedere care era situaţia în România anului 1948, mai ales că eroina era, la data revenirii în ţară, pe lista neagră a serviciilor secrete. Sau pur şi simplu mătuşa nu ne dă toate detaliile acestei istorii rocamboleşti.

3 comentarii:

Amor (In)telectuallis spunea...

Atunci inteleg ca la "Fact checking" v-ati inselat . Domnul I. Vianu a avut dreptate (deci) folosind termenul de "vergeturi" pe care - devese - l-ati interpretat "vergele" sau cum se numesc paronime ?
Poate ca e vorba mai degraba de "verigi" !

voroncas spunea...

frumos post.

mihaela visinescu spunea...

f. interesant. d-na ioana celibidache erea des invitata in emisiunile lui iosif sava , erea o placere s-o asculti.femeie frumoasa, desteapta ,spirituala din marea burghezie romaneasca, oameni de mare cultura , familii vechi burgheze .