☺☺☺ Daniela Zeca - Omar cel orb

În Omar cel orb (Polirom, 2012) preocuparea de căpetenie a Danielei Zeca – să nu zic, mai puţin elegant – „obsesia”, pare să fie crearea unei impresii pregnante de autenticitate. Pornind de la impresii personale dobândite cu ocazia contactului direct cu geografia fizică şi umană a Iranului, autoarea are ambiţia de a introduce în scenă aşa-numitul „personaj eliptic, cel care se identifică în primul rând prin propriile sincope şi doar prin câteva tuşe definite, însă întotdeauna definitorii.” N-am inventat desigur nimic. N-am făcut decât să citez din textul programatic intitulat „Despre dragoste şi moarte pe pământul lui Zarathustra”, „un cuvânt înainte al autoarei”, o prefaţă în care cititorul e îndemnat să n-o ia prea tare razna şi să stea cuminte în lesa ţinută de romancieră. Că va urma o carte despre dragoste şi moarte n-ar fi cine ştie ce mare scofală în sine. La urma urmei, cea mai mare parte a cărţilor serioase, literatura majoră adică, de asta se ocupă.  

Cititorului autohton, care a văzut destule la viaţa lui, i se propune, dincolo de declaraţiile auctoriale, o scriere cu pronunţat caracter enciclopedic. Cadrul îl constituie Iranul ultimelor trei-patru decenii. E un teren accidentat şi frământat de convulsii majore, o societate care, trecând de la regimul opresiv al şahului Mohammad Reza la cel chiar mai apăsător al pasadar-ilor („Gardienii Revoluţiei Islamice”), pare să fi căzut din lac în puţ. Elementul care dă culoare specifică este zoroastrismul, acea „teologie a acţiunii”, religie străveche, în teorie tolerată, dar în practică înghesuită într-un colţ de religia islamică oficială. Omar, protagonistul declarat al romanului, este un tânăr inginer frigotehnist, provenit dintr-o familie de zartosht-i (zoroastrieni) asimilaţi cu forţa. Întreaga carte este o constelaţie de episoade, trecute sau prezente, întreţesute uneori cu dibăcie, ai căror eroi sunt Omar, membrii de familie sau prieteni de tot felul. Existenţa lui Omar este fracturată de plecarea într-un exil destul de neverosimil într-o ţară neprecizată, unde este practic adoptat de un anume Godun, proprietar şi întreprinzător local, văduv cu copii. Departe de Ghazal, soţia lăsată în urmă în Iran, Omar („orfan de religie şi de mamă”) trăieşte o poveste de dragoste cu Veterinara, femeie puternică şi fascinantă.

Cu tot numele care i-a fost introdus în titlu şi în ciuda procesului de pierdere treptată a vederii (provocat de degenerescenţa maculară) care face eroii literari interesanţi, Omar nu e cel mai interesant personaj al romanului. Acest rol îi revine mai degrabă lui Ghazal, femeie emancipată (practică avocatura) şi care e condamnată la moarte prin lapidare. Scena execuţiei lui Ghazal, care încheie de altfel cartea, este puternică şi demnă de reținut. Tot la capitolul „realizări” putem contabiliza atenţia la detaliul istorico-geografic, deşi Daniela Zeca e nu rareori pândită de pericolul pedanteriei. Pagini întregi de prefaţă sunt consacrate explicării zoroastrismului; textul e împânzit de termeni de specialitate, de expresii în farsi, de note de subsol. Este o logistică impresionantă menită să dea senzaţia de autenticitate, să sublinieze ataşamentul autoarei faţă de materia primă a cărţii. E drept şi că nu rareori toate aceste detalii riscă să-l obosească pe lector, ca să nu mai spun că există riscul ca romanciera să fie percepută mai degrabă ca şcolăriţă conştiincioasă decât ca artist. Dialoguri cu un caracter colocvial cam forţat alternează cu formulări memorabile. Omar cel orb e o carte inegală şi uneori derutantă, care lasă pe alocuri senzaţia unei disproporţii între efortul depus şi efectul obţinut, iar promisiunea „personajului eliptic” rămâne în bună măsură lipsită de acoperire literară.

Omar cel orb este unul din cele cinci romane selecţionate de juriul criticilor oficiali pentru premiul literar „Augustin Frăţilă”.