Cinci ani de îngheţ... muzical

Pentru muzică – de altfel ca şi pentru toate celelalte ale vieţii artistice – primii cinci ani ai comunismului efectiv (1948-1955) sunt marcaţi de un fundamentalism extrem. În materie de repertoriu vocal, predomină lucrările ruseşti şi sovietice. În Aşa s-a născut omul nou. În România anilor ’50 (despre care am scris mai de demult aici), Dorin-Liviu Bîtfoi notează:

La Operele de Stat se pregătesc, pentru stagiunea 1951-1952, lucrările sovietice Rusalca de A.S. Dargomâjschi, Familia Taras de D. Cabaschi, Tânăra Gardă de A. Meitus şi Marosco de Crasev, opera românească Harap Alb de Alfred Mendelsohn, opera poloneză Halca de Moniusco şi opera chineză Liang Huang Huang de Van Kuai şi Li Hsiang. La 10 ianuarie 1954 se deschide stagiunea în noul Teatru de Operă şi Balet al R.P.R. (Opera Naţională Română, mai târziu) – clădire construită cu ocazia Festivalului Mondial al Tineretului din anul precedent – cu opera Dama de pică de P. I. Ceaikovski.

Opereta – gen minor ­– nu era lipsită de probleme ideologice, pentru care s-a găsit în cele din urmă o rezolvare convenabilă:

După 23 August 1944, opereta a fost considerată o artă decadentă burgheză, uşuratică. Cam de prin 1950 însă, a început să fie acceptată şi s-a înfiinţat şi Teatrul de Stat de Operetă. Stagiunea a fost atunci deschisă cu lucrarea N-a fost nuntă mai frumoasă de Nic. Kirculescu. Au urmat Vânt

de libertate de I. Dunaevski, cu Elena Zamora în rolul marchizei de Saint-Cloud, Aculina de N. Kovner, cu „viaţa, jocurile, obiceiurile şi datinile vechi ruseşti” – „un mare succes”, după câte apreciază aceeaşi protagonistă; se joacă cinci ani, cu un Ion Dacian foarte în vogă. Alte titluri

sunt opereta Ana Lugojana de Filaret Barbu (la premiera căreia sunt prezenţi prim-ministrul Petru Groza, Ana Pauker, Mihail Sadoveanu, membri ai C.C. şi ai guvernului, ambasadori), Culegătorii de stele de Florin Comişel (pusă în scenă de Nic. Kiriţescu, cu Elena Zamora în „rolul unei tinere, franţuzite şi fandosite, care venea pe şantierul de la Bicaz în vizită la soţul ei, inginer şef al şantierului, un om mai în vârstă decât ea”, împreună cu servitoarea ei cu căţelul în braţe, o mulţime de bagaje, pălării şi cu manii burgheze care încurcă treburile şantierului de la Bicaz), Lăsaţi-mă să cânt de Gherase Dendrino (premiera: un triumf, iar lui Dendrino i se decernează Premiul de Stat), Liliacul de Johann Strauss şi altele. La C.C.A., de operetă răspunde regizorul de teatru Sică Alexandrescu, care se preocupă să-i aducă pe baritonul Petre Ştefănescu-Goangă, pe o Silly Popescu, pe un Şerban Tassian.

Dacă repertoriul propriu-zis era supus unor constrângeri extreme, nu de mult mai multă libertate de acţiune se bucurau artiştii, obligaţi să se pună cu totul în slujba noului regim:

Actorii şi soliştii de operă şi operetă sunt obligaţi să dea reprezentaţii şi la nou-înfiinţatele atenee populare. Numai în Capitală, în 1949 există 80 de atenee populare (de pildă, în Ferentari), unde, sub îndrumarea unor instructori voluntari, se dau reprezentaţii şi cu amatori, cu „acei oameni care dimineaţa erau muncitori, iar seara artişti”. Cei mai mulţi nu au fost vreodată la teatru. Tot la ateneele populare se organizează şezători – de pildă, pe tema luptei pentru pace ori a zilei de 9 Mai –, conferinţe, spectacole cu cântece şi jocuri populare româneşti şi sovietice, scenete etc. Artiştii joacă nu doar pe scenele ateneelor populare, ci şi în marile întreprinderi; sunt mobilizaţi şi pentru sprijinirea campaniei agricole de vară, iar colonii de artişti din teatrele bucureştene dau spectacole în comunele dimprejur. În iunie 1954, Teatrul de Stat de Operă concertează la Bragadiru, Teatrul de Operetă – în comuna Hotarele, Ansamblul de Estradă – la Vidra, Teatrul Municipal – la Cornetu.

În imagine (reprodus din excelenta carte a lui Octavian Lazăr Cosma Simfonicele Radiodifuziunii Române), un afiş de concert din anul 1950 relevant pentru repertoriul tipic în epocă: