Pentru Bruckner, titlul de „maestru” era
rezervat unei persoane anume, profund venerate, desigur Wagner. În Bruckner Remembered, Stephen Johnson a
colectat mai multe mărturii contemporane despre Bruckner, printre care şi unele
referitoare la relaţiile sale cu Maestrul. Foarte utile sunt citatele din amintirile
lui Carl Hruby (din 1901), în care acesta evocă nu doar interacţiunile dintre
Bruckner şi Wagner, ci şi ciocnirile austriacului diferiţi intimi ai casei.
Unul din aceştia era Hans von Bülow, fostul soţ al Cosimei, despre care gurile
rele susţin că şi-a plasat nevasta în patul autorului Tetralogiei. Desigur, din
veneraţie, semn că Bruckner nu era singur. Principiul tranzitivităţii nu
funcţionează în cazul de faţă, căci, în ciuda admiraţiei amândurora faţă de
Wagner, Bruckner şi von Bülow nu s-au înţeles niciodată prea bine:
Momentele
petrecute de Bruckner în compania privată a „Maestrului” său adorat au fost
probabil cele mai fericite din viaţa lui. Ochii lui căpătau o strălucire
stranie ori de câte ori avea ocazia să vorbească despre ele. Pe tema respectivă
circulă nenumărate anecdote [...]. Mă voi limita la câteva amintiri inedite
bazate pe propriile relatări ale lui Bruckner şi a căror autenticitate o pot
garanta. Ele ilustrează atât de bine naivitatea
copilărească a lui Bruckner, încât nu le pot ţine doar pentru mine.
De
exemplu, Bruckner povestea de nenumărate ori, ca şi cum ar fi evocat una din
cele mai fericite amintiri ale sale, cum, în timpul deselor lui vizite la vila
Wahnfried, „Maestrul Nibelungilor” îi ieşea în întâmpinare, ţinând-o de mână pe
fiica lui, micuţa Eva, şi cum o ridica pe „strălucitoarea copilă a lui Wotan”
şi i-o pasa lui Bruckner cu vorbele comic-serioase „ Bruckner, uite-ţi mireasa!”
Singura problemă a compozitorului nostru era incapacitatea lui de a se înţelege
cu Bülow, care nu înceta niciodată să-l „ia peste picior”, pentru a folosi descrierea
terestră a lui Bruckner. Între cele două mari spirite pare să fi existat o
antipatie specifică. Desigur, e greu să ne închipuim un contrast
mai puternic între manierele infantile ale lui Bruckner sarcasmul muşcător al
lui Herr von Bülow.
Ca ultimă anecdotă, să-l cităm chiar pe Stephen
Johnson, care menţionează o zicere răutăcioasă a lui von Bülow despre Bruckner.
Simfonia a Noua a acestuia din urmă ar fi trebuit să se numească Ode an die Schadenfreude (trimitere
clară la Simfonia a Noua a lui Beethoven, bazată pe Ode an die Freude a lui Schiller). Nemţescul Schadenfreude este echivalentul aproximativ al românescului „să
moară şi capra vecinului”. Mai jos, o poză indiscretă înfăţişându-l pe Bruckner
pe patul morţii (din cartea lui Johnson):
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu