Decriptarea intenţiilor auctoriale e un
sport îndoielnic, oricât s-ar strădui să-l practice unii cititori, iar
succesele, chiar sub rezerva legitimității demersului, sunt rare. Oricare ar fi
adevărul, lectura tripticului de proze intitulat Radiografia unei zile de mai al lui Cristian Meleşteu (Cartea
Românească) e dovada tangibilă a încurcăturii în care pare să vrea autorul
să-şi pună publicul. Drept e şi că prozatorul îşi asumă riscuri destul de mari.
Nu-i de ici, de colo să scrii o bucată-monolog de dimensiuni respectabile (Radiografia unei zile de mai, cea care
dă titlul întregului volum) fără să-ţi botezi protagonistul-narator, lipsindu-l
pe receptor de un cârlig referenţial pe care să-l apuce cu nădejde la nevoie. Oricum
l-o fi chemând, personajul e un fel de actor de stand-up comedy care îşi povesteşte cu dezinvoltură extraordinară
peripeţiile, începute cândva în România anterioară evenimentelor din 1989 şi
continuate în noua societate a capitalismului rudimentar şi naiv. Iată o mostră
luată aproape la întâmplare:
Scrisesem deja primele două capitole ale cărţii,
când, brusc, m‑am îmbolnăvit:
înghiţisem doi sâmburi de măslină şi simţeam cum îmi cresc doi măslini in
stomac, unul pe partea stângă, altul pe dreapta. La început nu a fost chiar aşa
rău, eram doar puţin balonat, dar, cu timpul, crescuseră prea mult şi începuseră din când in când să-mi
gâdile cu frunzele creierul. De la gâdilatul acesta mă apuca un râs al gândirii
nemaipomenit. O prietenă care mă auzi astfel râzând îmi spuse: „Du-te, dragă,
la un doctor !”, şi fiindcă ţineam mult la ea, i-am îndeplinit dorinţa.
Doctorul mi-a recomandat să beau cat mai puţină apă, ca
să stopez creşterea măslinilor şi să stau cat mai mult cu burta la soare, poate
se usucă...
Eroul (scriitor aspirant, vezi bine!) face
parte din categoria oximoronică a nebunilor înţelepţi. El ajunge de altfel
într-o instituţie psihiatrică ca urmare a ideilor sale benigne, dar
interpretate drept subversive în contextul politic al vremii (M-am aşezat la maşina
de scris şi am conceput un raport către şeful statului in care i-am arătat că
Regina trebuie să fie stăpâna ţării şi totul trebuie organizat după regulile
Stupului.) Urmează un întreg şuvoi epic, cu episoade dinamice care se înlănţuie
fără oprire, cu crize naiv-mistice derizorii care aduc parcă cu cele ale eroilor
lui Petru Cimpoieşu din Simion liftnicul,
cu îngeri şi halucinaţii. Textul are un omor negru susţinut, acte de mare
brutalitate (cum ar fi uciderea doctorului Baniciu, ajuns din investigator pacient
al stabilimentului de boli mintale) sau pendulări între amoralismul implicit şi
moralitatea afirmată emfatic, de regulă în registru religios parodic. Peripeţiile
continuă într-o Românie post-decembristă care pare un loc al tuturor
posibilităţilor, în care bărbatul o cunoaşte pe Vizitiu Aritina („femeia
visurilor mele”), căreia îi va face de petrecanie într-un stil dostoievskian
destul de bătător la ochi.
Cea de a doua piesă a ansamblului (Colonia subterană) aduce în prim plan
tot un personaj fără nume, deşi un pic de detectivistică literară ne poate
arăta că e probabil acelaşi erou din proza anterioară. Perspectiva se schimbă,
relatarea devine obiectivă, un autor atotștiutor îşi urmăreşte creaţia în
peregrinările ei prin diferite straturi sociale. E vorba de un marginal care
cerşeşte şi ajunge să trăiască prin canale, îşi depăşeşte pentru un timp condiţia
materială extras fiind din mediul lui de o femeie bogată (poreclită Marilyn),
dar alături de care nu poate rămâne. şi iar multă fantezie, pioşenie naivă şi
viziuni onirice la limita halucinaţiei („femeia-aeroplan”). Schema, începută
promiţător în cea dintâi parte a cărţii, îşi epuizează treptat potenţialul,
articularea e mai slabă, jocul planurilor e mai puţin iscusit.
A treia secţiune, Ultimul pahar de vin (subintitulată de altfel Fals tratat despre o iubire imposibilă) abandonează schemele care dăduseră unitate paginilor anterioare. E povestea de un naturalism puţin desuet a lui Nazaret, un tânăr bărbat născut dintr-o relaţie ilegitimă şi care trece prin tot felul de aventuri la Paris, unde e student şi cunoaşte o femeie fatală, Yvonne, care... Dar să rezistăm tentaţiei de a povesti chiar totul. Ultimul pahar... este net mai slab decât restul cărţii, în ciuda (sau poate tocmai ca rezultat al) unei adieri metafizice care străbate epicul altminteri destul de prozaic. Trăgând linie, Radiografia unei zile de mai nu-o o carte rea. Cristian Meleşteu struneşte destul de bine bidiviii prozei şi seamănă bine cu acei povestitori de bancuri cărora nu li se clinteşte un muşchi al feţei în timp ce-şi relatează textele. E o performanţă greu de susţinut pe spaţii mari, aşa că nu-i vom lua în nume de rău autorului câteva momente în care muza îi mai aţipeşte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu