28 noiembrie 2013

☺☺☺ Cristian Meleşteu - Radiografia unei zile de mai

Decriptarea intenţiilor auctoriale e un sport îndoielnic, oricât s-ar strădui să-l practice unii cititori, iar succesele, chiar sub rezerva legitimității demersului, sunt rare. Oricare ar fi adevărul, lectura tripticului de proze intitulat Radiografia unei zile de mai al lui Cristian Meleşteu (Cartea Românească) e dovada tangibilă a încurcăturii în care pare să vrea autorul să-şi pună publicul. Drept e şi că prozatorul îşi asumă riscuri destul de mari. Nu-i de ici, de colo să scrii o bucată-monolog de dimensiuni respectabile (Radiografia unei zile de mai, cea care dă titlul întregului volum) fără să-ţi botezi protagonistul-narator, lipsindu-l pe receptor de un cârlig referenţial pe care să-l apuce cu nădejde la nevoie. Oricum l-o fi chemând, personajul e un fel de actor de stand-up comedy care îşi povesteşte cu dezinvoltură extraordinară peripeţiile, începute cândva în România anterioară evenimentelor din 1989 şi continuate în noua societate a capitalismului rudimentar şi naiv. Iată o mostră luată aproape la întâmplare:

Scrisesem deja primele două capitole ale cărţii, când, brusc, mam îmbolnăvit: înghiţisem doi sâmburi de măslină şi simţeam cum îmi cresc doi măslini in stomac, unul pe partea stângă, altul pe dreapta. La început nu a fost chiar aşa rău, eram doar puţin balonat, dar, cu timpul, crescuseră prea mult şi începuseră din când in când să-mi gâdile cu frunzele creierul. De la gâdilatul acesta mă apuca un râs al gândirii nemaipomenit. O prietenă care mă auzi astfel râzând îmi spuse: „Du-te, dragă, la un doctor !”, şi fiindcă ţineam mult la ea, i-am îndeplinit dorinţa. Doctorul mi-a recomandat să beau cat mai puţină apă, ca să stopez creşterea măslinilor şi să stau cat mai mult cu burta la soare, poate se usucă...

Eroul (scriitor aspirant, vezi bine!) face parte din categoria oximoronică a nebunilor înţelepţi. El ajunge de altfel într-o instituţie psihiatrică ca urmare a ideilor sale benigne, dar interpretate drept subversive în contextul politic al vremii (M-am aşezat la maşina de scris şi am conceput un raport către şeful statului in care i-am arătat că Regina trebuie să fie stăpâna ţării şi totul trebuie organizat după regulile Stupului.) Urmează un întreg şuvoi epic, cu episoade dinamice care se înlănţuie fără oprire, cu crize naiv-mistice derizorii care aduc parcă cu cele ale eroilor lui Petru Cimpoieşu din Simion liftnicul, cu îngeri şi halucinaţii. Textul are un omor negru susţinut, acte de mare brutalitate (cum ar fi uciderea doctorului Baniciu, ajuns din investigator pacient al stabilimentului de boli mintale) sau pendulări între amoralismul implicit şi moralitatea afirmată emfatic, de regulă în registru religios parodic. Peripeţiile continuă într-o Românie post-decembristă care pare un loc al tuturor posibilităţilor, în care bărbatul o cunoaşte pe Vizitiu Aritina („femeia visurilor mele”), căreia îi va face de petrecanie într-un stil dostoievskian destul de bătător la ochi.

Cea de a doua piesă a ansamblului (Colonia subterană) aduce în prim plan tot un personaj fără nume, deşi un pic de detectivistică literară ne poate arăta că e probabil acelaşi erou din proza anterioară. Perspectiva se schimbă, relatarea devine obiectivă, un autor atotștiutor îşi urmăreşte creaţia în peregrinările ei prin diferite straturi sociale. E vorba de un marginal care cerşeşte şi ajunge să trăiască prin canale, îşi depăşeşte pentru un timp condiţia materială extras fiind din mediul lui de o femeie bogată (poreclită Marilyn), dar alături de care nu poate rămâne. şi iar multă fantezie, pioşenie naivă şi viziuni onirice la limita halucinaţiei („femeia-aeroplan”). Schema, începută promiţător în cea dintâi parte a cărţii, îşi epuizează treptat potenţialul, articularea e mai slabă, jocul planurilor e mai puţin iscusit.


A treia secţiune, Ultimul pahar de vin (subintitulată de altfel Fals tratat despre o iubire imposibilă) abandonează schemele care dăduseră unitate paginilor anterioare. E povestea de un naturalism puţin desuet a lui Nazaret, un tânăr bărbat născut dintr-o relaţie ilegitimă şi care trece prin tot felul de aventuri la Paris, unde e student şi cunoaşte o femeie fatală, Yvonne, care... Dar să rezistăm tentaţiei de a povesti chiar totul. Ultimul pahar... este net mai slab decât restul cărţii, în ciuda (sau poate tocmai ca rezultat al) unei adieri metafizice care străbate epicul altminteri destul de prozaic. Trăgând linie, Radiografia unei zile de mai nu-o o carte rea. Cristian Meleşteu struneşte destul de bine bidiviii prozei şi seamănă bine cu acei povestitori de bancuri cărora nu li se clinteşte un muşchi al feţei în timp ce-şi relatează textele. E o performanţă greu de susţinut pe spaţii mari, aşa că nu-i vom lua în nume de rău autorului câteva momente în care muza îi mai aţipeşte. 

Niciun comentariu: