☺☺☺ Keith Hitchins - Românii. 1774-1866

A apărut anul acesta la Humanitas (în stilul caracteristic al editurii, cu coperte groase şi preţ bine îngroșat şi el!) a treia ediţia a sintezei de istorie a lui Keith Hitchins intitulată Românii. 1774-1866, prima parte a unui diptic care continuă cu volumul care tratează perioada regatului (1866-1947). Pentru cititorul autohton pasionat de istorie asemenea lucrări sunt pe cât de rare, pe atât de demne de a-i capta interesul. E ele reprezintă o ocazie utilă de comparare a propriilor percepţii asupra unor evenimente şi stări de lucruri din trecut (hrănite, nu rareori, cu clişeele patriotard-naive cu care ne-a obişnuit din păcate o bună parte a istoriografiei naţionale) cu percepţiile, presupus mai obiective, ale unui autor străin. Profesorul Hitchins este el însuşi un personaj istoric. Azi octogenar, specialist în istoria Europei de Est, bun cunoscător al lumii româneşti şi vorbitor de română, el a fost primul savant american sosit la Bucureşti cu o bursă Fulbright acum peste 50 de ani. Interviul pe care l-a oferit acum câţiva ani unui ziarist bucureştean (vezi aici) ne luminează în câteva privinţe şi îi invită la o reflecţie mai adâncă pe cei care înghit pe nemestecate tot felul de mituri soteriologice moralizatoare cu americani providenţiali.

Acoperind o perioadă care începe de la Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774) prin care imperiile rus şi otoman reglementau situaţia din cele două principate dunărene şi care se încheie cu înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza de către aşa numita „monstruoasă” coaliţie în 1866, cartea se concentrează pe chestiuni de natură politico-diplomatică, juridică şi economică relevante pentru istoria modernă a ţărilor române. Relatarea este seacă şi precisă, lipsită de efuziuni, deşi câteodată se poate citi printre rânduri o înţelegere a fenomenelor înfăţişate care poate trece drept simpatie pentru subiecţii istoriei. Aşa stau lucrurile de pildă în capitolul Societatea şi economia, 1774-1829. Prezentând date care atestă o subdezvoltare aproape abisală a ţărilor române, o situaţie economică şi socială vecină adesea cu animalitatea, istoricul identifică cauze de ordin politic extern (precum stăpânirea otomană sufocantă sau frecventele ocupaţii străine) ale unor fenomene economice interne, aproape simpatizând cu bieţii locuitori.

O atenţie specială este acordată momentului 1829 (Tratatul de la Adrianopol), când liberalizarea comerţului exterior permite principatelor să devină permeabile la spiritul celui de „al doilea val” (capitalismul dinamic al primei epoci industriale). Teritoriile încorporate în imperiile vecine (Bucovina, Transilvania, Basarabia) au parte de capitole separate. Istoricul nu e indiferent la mişcarea de idei (iluminism, ulterior clasicism şi romantism) şi prezintă activitatea unor clerici îndeobşte mai puţin cunoscuţi publicului larg, cu un accent special pe şcoala de la Râmnic. De secţiuni substanţiale se bucură, previzibil, mişcarea lui Tudor Vladimirescu (fără poncifele devenite tradiţionale) sau revoluţiile de la 1848. Domnia lui Cuza e tratată nuanţat. Autorul scoate în evidenţă, alături de reformele incontestabile asociate cu această personalitate, spiritul autoritar, nedemocratic care l-a animat pe primul suveran al statului român şi care a făcut necesară detronarea lui. Şi pentru că tot a venit vorba de Cuza, iată un citat relevant pentru o stare de lucruri care pare să se prelungească până astăzi:

[Cuza] nu a putut să biruie nici prejudecăţile societăţii, care în general prefera studiile clasice şi umaniste în defavoarea agronomiei, comerţului şi economiei şi, astfel, nu a apucat să trăiască ziua în care, aşa cum s-a exprimat în 1859, un doctor în științe agricole să se bucure de acelaşi respect şi de aceleaşi avantaje ca un doctor în literatură.

Stilul expunerii este clar şi elegant, iar traducerea, inspirată şi adecvată terminologic, ceea ce nu e puţin lucru. Asta nu înseamnă că ediţia e lipsită de gafe, datorate mai degrabă neglijenţei redacţiei bucureştene decât lipsei de informaţie a autorului. De exemplu, ni se spune că „în 1774, Curtea [de la Viena] ajunsese să-l considere pe Inochentie Micu un duşman al unirii şi l-a silit să plece în exil la Roma”. Toate bune şi frumoase, atât că în 1774 Micu era mort de şase ani. Trecând peste asemenea scăderi, cartea lui Keith Hitchins are toate şansele să ajungă lectură de bază pentru nespecialiştii care vor să-şi facă o idee de bază, corectă şi sintetică, despre o perioadă foarte agitată a istoriei României.