Fabrica de muzică

Am preluat pentru postarea e azi titlul unui subcapitol din mai vechea lucrare a lui Alvin Toffler, Al treilea val, care a făcut atâtea valuri (!) la apariţie, acum mai bine de 30 de ani. Şi dacă tot am furat titlul, să merg mai departe şi să reproduc pasajul din carte care poate prezenta interes pentru melomani şi cititorul preocupat de istoria muzicii (traducere de Georgeta Bolomey şi Dragan Stoianovici). Pentru cei care nu ştiu despre ce e vorba, al doilea val este societatea industrială întemeiată în secolul al XVIII-lea:

Până şi în artă găsim unele din principiile fabricii. În loc de a lucra pentru un protector, cum se obişnuia în cursul lungii domnii a civilizaţiei agricole, muzicienii, artiştii, compozitorii şi scriitorii au ajuns să fie tot mai mult la cheremul pieţei. Din ce în ce mai frecvent au creat „produse” pentru consumatori anonimi. Şi pe măsură ce se producea această trecere în fiecare ţară a celui de Al Doilea Val, se modifica însăşi structura creaţiei artistice.

Muzica constituie un exemplu grăitor. După sosirea celui de Al Doilea Val, au început să apară săli de concert la Londra, Viena, Paris şi în alte oraşe. Odată cu ele au apărut casa de bilete şi impresarul – omul de afaceri care finanţează manifestarea şi apoi vinde bilete consumatorilor de cultură.

Natural, cu cât vindea mai multe bilete, cu atât încasa mai mulţi. bani. În consecinţă, a fost mărit numărul locurilor. Dar, la rândul lor, sălile de concert mai mari reclamau sunete mai puternice – muzică ce putea fi auzită bine până în ultimul rând. Rezultatul a fost trecerea de la muza de cameră la piesele simfonice.

În prestigioasa sa lucrare History of Musical Instruments, Curt Sachs spune: „Trecerea de la o cultură aristocratică la una democratică în secolul al XIX-lea a înlocuit saloanele mici cu săli de concert din ce în ce mai uriaşe, care cereau un volum mai mare”. Dat fiind că nu exista încă nici o tehnologie cu care să se realizeze aceasta, s-au adăugat tot mai multe instrumente şi mai mulţi interpreţi pentru a produce volumul necesar. Rezultatul a fost orchestra simfonică modernă. Pentru această instituţie industrială au compus Beethoven, Mendelssohn, Schubert şi Brahms minunatele lor simfonii.

Chiar structura internă a orchestrei reflecta anumite trăsături ale fabricii. La început orchestra simfonică nu avea dirijor ori conducerea era preluată pe rând de interpreţi. Mai târziu, interpreţii, asemenea lucrătorilor din fabrici sau din birouri, au fost împărţiţi în secţii (grupuri de instrumente), fiecare contribuind la producţia globală (muzica), fiecare coordonată de sus de un director (dirijorul) sau chiar, în cele din urmă, de un şef de paie aflat mai jos în ierarhia conducerii (prim-violonistul sau prim-interpretul unui alt grup de instrumente). Instituţia îşi vindea produsul pe o piaţă de masă – adăugând eventual şi discuri de patefon la producţia sa. Se născuse fabrica de muzică.

Corectă sau nu, analiza lui Toffler are calitatea de a fi coerentă şi grăitoare. În imagine, reprodusă din lucrarea The Orchestra - A Very Short Introduction de D. Kern Holoman, vedem orchestra Conservatorului din Paris întrunită la Salle des Concerts în aprilie 1843. Dirijorul, Habeneck, foloseşte un arcuş de vioară, iar corul stă în faţa orchestrei.