joi, 21 noiembrie 2013

☺☺ Marin Mălaicu-Hondrari - Lunetistul

Constantin e nu doar un bărbat în plină putere („e cea mai frumoasă spermă pe care am văzut-o vreodată”, îl laudă iubita spaniolă, Carmen Mercedes după un act sexual pe cinste), ci şi practicantul unei meserii care de regulă fascinează publicul larg. Personajul nu e contabil sau frezor-rabotor, ci ditamai lunetistul, mercenar fără sentimente, ucigaş plătit, aflat în solda celor care vor să scape de indivizii incomozi. Şi – detaliu relevant pentru cititorul autohton – omul e român verde, plecat de pe undeva de la Sângeorz-Băi, unde mai are ceva familie, o soră şi nişte părinţi decrepiţi. Era, orice s-ar zice, momentul să avem şi noi faliţii lunetiştii noştri, nu doar culegători de căpşuni. Toate bune şi frumoase, meseria brăţară de aur şi dacă ar fi numai asta probabil că romancierul nu ar fi avut prea multe de spus. Clou-ul poveştii e că la un moment dat Constantin e însărcinat să lichideze un tânăr scriitor sud-american, un anume Carlos. Nu rezultă de nicăieri prea limpede de ce patronii asasinului doresc moartea lui Carlos, dar probabil că în marea ordine a lucrurilor artistice chestia asta nici nu prea contează. Ideea e transparentă, artistul duce în sine o existenţă periculoasă, vivere pericolosamente, vezi bine, în virtutea condiţiei sale ontologice. 

Nu-i vorbă că nici Constantin nu e un killer oarecare, ci un individ sensibil, cu o adolescenţă românească marcată, în anii ’80, de apartenenţa la aşa-zisul Club al Trimbulinzilor (cine ar fi crezut că Nichita Stănescu ar putea fi scos de la naftalină în felul acesta?) alcătuit din câţiva amici cu preocupări rebele. Din epoca respectivă datează relaţia cu Cristina, o tânără sensibilă şi citită, pe care evenimentele din 1989 o destramă. Noroc că lumea e mică. Carlos se dovedeşte a fi fost, înainte de a fi devenit amantul Cristinei, un copil sărac pe care aceasta şi soţul ei, Jim, îl ajutau financiar. Spuneţi şi dumneavoastră, cum să omori un scriitor care mai e, pe deasupra, protejatul fostei tale iubite?

N-are rost, desigur, să povestesc aici romanul lui Marin Mălaicu-Hondrari. Mă limitez a pomeni câteva elemente structurale care îl pot ghida pe cititor. O bună parte a spaţiului e ocupat de confesiunile Cristinei adunate într-un aşa-numit Caiet Constantin, populate din belşug cu referinţe livreşti şi tropi care fac ca unele fraze să pară mici poeme în proză (ca în „Încă nu m-am decis dacă ăsta e iadul sau raiul: un om stă şi scrie despre trecutul său şi nu mai poate schimba nimic, dar nici nu vrea să schimbe, aşadar scrie fără patimă şi fără grabă, ca şi cum ar decupa cu o foarfecă metri cubi de apă”) und so weiter. Ce nu acoperă Cristina acoperă Constantin cu monologurile şi relatările lui sau interviul pe care îl acordă, în final, însuşi Carlos. Sunt amintiri din adolescenţa românească, povestioare de amor, mici scene erotice (cuminţele, până la urmă) sau puneri ale cititorului pe pista falsă a unui policer.

Lunetistul prelungeşte într-o oarecare măsură temele favorite din precedentul roman al autorului, Apropierea (despre care am scris, la vremea respectivă, aici). Ne izbim şi aici de referinţele repetate (şi, să fim serioşi, adesea neadecvate) la Roberto Bolaño sau la senzualul (şi precaritatea) relaţiilor dintre sexe, într-un stil câteodată pretenţios şi banal. Cu toate acestea, faţă de Apropierea, Lunetistul pare să fi renunţat la o anume emfază şi la câteva manierisme supărătoare. Romanul e mai bine motivat intern, deşi personajele şi acţiunile lor nu sunt cu totul convingătoare şi ni se cere, implicit, să-l credităm pe autor fără ca promisiunile sale să se împlinească întotdeauna. Transpare chiar prin câte un colţ de pagină o undă de umor, ca atunci când Constantin primeşte sarcina să-l elimine pe „savantul” Jack Hyde, „inventatorul unui aparat care testează veridicitatea orgasmului la femei”. Comanda venea din partea unei anume doamne Linda Jekyll.


Marin Mălaicu-Hondrari - Lunetistul (Polirom, 2013).

Un comentariu:

Coffee spunea...

Am incercat-o si eu, nu mi-a placut.