miercuri, 15 ianuarie 2014

Economie de oxigen

Una din cele mai cunoscute scene din opera universală este finalul Aidei de Verdi, în care protagonista moare în braţele lui Radamès în cripta de sub templul lui Vulcan unde acesta fusese condamnat să fie îngropat de viu. Este o scenă emoţionantă la care trebuie să fi lăcrimat destule generaţii de melomani. Dar pasiunea pentru operă e una şi literatura e alta. În Fii binecuvântat, domnule Rosewater, Kurt Vonnegut ne propune un personaj fistichiu, Eliot Rosewater, moştenitor al unei averi impresionante şi, în aparenţă, ţicnit de-a binelea. Iată ce s-a ales de ieşirea la operă a lui Eliot într-o seară din anii 1960:

În seara aceea el şi Sylvia se duseră la Opera Metropolitană ca să vadă premiera unei noi montări a Aidei. Fundaţia Rosewater plătise costumele. Eliot arăta seducător, zvelt în fracul său, cu faţa largă, prietenoasă şi îmbujorată, ochi albaştri emanând echilibru mintal.

Totul decurse perfect până la ultima scenă a operei, în care eroul şi eroina sunt introduşi într-o încăpere închisă ermetic ca să moară sufocaţi. În vreme ce perechea condamnată trăgea adânc aerul în piept, Eliot le strigă de sus: „O să rezistaţi mai mult dacă nu mai cântaţi”. Eliot se ridică în picioare, se aplecă peste marginea lojii şi îi sfătui pe cântăreţi: „Poate că voi nu vă pricepeţi la oxigen, eu însă mă pricep. Credeţi-mă, e mai bine dacă nu cântaţi.”

Chipul lui Eliot devenise alb şi inexpresiv. Sylvia îl trăgea de mânecă. El o privi ca prin ceaţă, apoi o lăsă să îl conducă afară fără nicio împotrivire, ca şi cum ar fi fost un balon umflat.

În imagine, gravură contemporană reprezentând tabloul care l-a făcut pe Eliot să se agite atât de mult (de aici). Deasupra, în templu, Amneris, rivala Aidei, plânge şi se roagă, iar dedesubt, Aida şi Radamès dau piept cu soarta crudă. Traducerea fragmentului îi aparţine lui Marcel Corniş-Pop.

Niciun comentariu: