marți, 21 ianuarie 2014

☺☺☺Varujan Vosganian - Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri

Nu e neapărat un avertisment, dar cititorul care se aşteaptă ca volumul lui Varujan Vosganian  Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri (Polirom, 2013) să fie o carte plăcută şi care i se livrează uşor are toate şansele să rămână dezamăgit, căci se va afla în faţa unui tip de scriere care îi pretinde în permanenţă încordarea atenţiei şi efortul de a urmări, la firul ierbii de multe ori, mersul sintaxei. Dacă adăugăm la toate acestea permanenta pendulare între planuri (în principal un nivel „realist”, al unei obiectivităţi bine jucate şi unul de factură mai degrabă fantastică) avem tabloul unei lecturi solicitante. Autorul a aruncat în balanţă toate aceste dificultăţi şi e firesc să dorim să vedem în ce măsură riscul pe care şi l-a asumat, acela de a alunga o parte a publicului, a fost unul meritat.

Mănuşa provocării ne este aruncată încă din prima piesă, emblematică pentru strategia folosită de prozator de-a lungul întregului set de proze. La Judecata de Apoi a statuilor introduce un protagonist (Petrache) care trăieşte un fel de viaţă dublă, pendulând între realitatea cotidiană a unei mici localităţi din România timpurilor noastre, cu toate tarele şi complexele ei post-revoluţionare, şi un castel situat pe o culme din apropiere. Textul e încărcat de exprimări pe alocuri sentenţioase, personajele vorbesc adesea în pilde şi domină prezentul gnomic, fără a se ajunge din fericire la grandilocvenţă, căci dialogurile sunt vii şi plauzibile. Unele scene sunt memorabile şi constituie adevărate reprezentări alegorice (a se vedea, de pildă, scena de dragoste dintre Petrache şi Aurica petrecută la înălţimea unei macarale dezafectate de pe un vechi şantier). Apare şi tema sinucigaşului (croitorul Steiner, cel care se temea că stelele au să se prăbuşească peste oameni) care va fi prezentă şi în alte bucăţi din volum.

În Iacob, fiul lui Zevedei cadrul se schimbă. Suntem tot în contemporaneitate, dar într-un oraş mare, eroii sunt membri ai unei middle class autohtone (medici, jurnalişti, profesori), dar lucrurile sunt departe de a fi senine. În centrul unui veritabil ghem de fire epice şi relaţii interumane se găseşte Cosmina, o tânără doctoriţă, care tratează un pacient puternic traumatizat în urma unei tentative de sinucidere (Ionuţ Penescu, ins din aceeaşi specie cu croitorul Steiner din piesa anterioară). Sub acest plan se conturează cel al unui trecut tenebros, marcat şi de prezenţa unei voci care cutreieră, schizofrenic, paragrafele. Bunicul Cosminei, cel care o crescuse, este fost deţinut politic pe vremea comunismului şi îşi relatează amintirile unui ziarist, Filip, prieten cu nepoata lui, care... dar nu mă las pradă tentaţiei de a povesti acţiunea.

Mai redusă ca dimensiuni, Când lumea era întreagă este o povestire de mai mici dimensiuni, în cheie aparent naturalistă, cu numeroase momente de violenţă extremă, având în centrul lor figura lui Coltuc, estropiatul, cerşetor fără mâini şi fără picioare, care citeşte întorcând cu limba paginile cărţilor. Când lumea era întreagă e probabil piesa de rezistenţă a volumului, deşi probabil că autorul a avut intenţia de a scoate în evidenţă alte proze. Formulările trădează uneori formaţia de matematician a lui Varujan Vosganian, care exploatează cunoştinţe din domeniul structurilor algebrice:

Singurătăţile nu se pun laolaltă. Două singurătăţi mici nu fac o singurătate mai mare. La fel cum nu se pot aduna, singurătăţile nici nu se pot scădea. Două singurătăţi minus o singurătate nu sunt egale cu o singurătate. Poate doar înmulţirea să aibă un rost. Mai mulţi oameni singuri, încrucişându-se unii cu alţii, se simt şi mai singuri.

Legătura de leuştean tratează, cu fineţe psihologică, un episod de istorie recentă. Rada, studentă la arhitectură, e maltratată de un miner în timpul tulburărilor din 1990. La două decenii de la întâmplări, femeia este vizitată de agresorul ei, un anume Pavel Avădanei, măcinat de remuşcări. Probabil că povestirea Jocul celor o sută de frunze a fost văzută de autor ca cea mai importantă cărămidă a edificiului de proze. Masivă şi dezlânată, ea este ultima şi pune nu puţine probleme cititorului. În aparenţă povestea unui trio de prieteni (Maca, Tili şi Jenică) rămaşi cam fără rost în acelaşi orăşel contemporan lipsit de perspective aproape ubicuu în carte, ea prilejuieşte lungi incursiuni într-o lume marcat simbolică, cu accente de realism magic, dar logistica literară impresionantă desfăşurată de scriitor nu dă toate roadele scontate. Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri nu e pentru şoferii de duminică ai lecturii şi este, cu toate neîmplinirile, o carte care îşi merită banii.

2 comentarii:

capricornk13 spunea...

Nu mai tin minte daca dvs. v-a placut Cartea soaptelor sau nu, iar cu search-ul de la dvs de pe blog n-am reusit sa gasesc nimic! :) Se pot compara?

Wilkins Micawber spunea...

@ capricornk13

N-am citit, o am de ceva timp, dar mi-a fost lene. Faptul ca toata lumea discuta taman despre cartea asta mi-a taiat din pofta. Ramane pe mai tarziu, intre timp mi-am luat-o si ca ebool, asa ca o sa fie mai usor.