sâmbătă, 25 ianuarie 2014

☺☺ Mihail Vakulovski - Biblidioteca

E greu de contestat faptul că Biblidioteca, titlul pe care l-a dat Mihail Vakulovski cărţii sale apărute în 2012 la Casa de pariuri literare, e un cuvânt tocmai bun pentru exerciţiile de dicţie. Mie mi-e aproape imposibil să-l pronunţ, iar volumul are toate şansele să-mi rămână cunoscut drept „chestia aia cu biblioteca cu idioţi”, dar asta să-i fie toată paguba, la urma urmei nici Alfabecedarul lui Paul Goma (de altfel citat copios de Vakulovski) nu e un nume prea fericit şi e tot din categoria morfologică a cuvintelor de tip portmanteau. Încă din subtitlu (Istorie) autorul pare să vrea să ne prevină că armă lui de căpetenie va fi obiectivitatea, notaţia obiectivă şi – mai ştii  – accentul pe epică, pe relatarea unor episoade întâmplate şi înapoi la lume date, cum se zice. De fapt întreaga carte e relatarea perioadei de câteva săptămâni în care un anume Hai, bărbat între 30 şi 40 de ani, imigrant din Republica Moldova, integrat în societatea românească, dar cu legături încă vii cu ţara de origine, lucrează la biblioteca George Bariţiu din Braşov.

În mod parcă ostentativ, Hai îşi asumă toate datele de stare civilă ale autorului, cu căţel, purcel, frate şi părinţi, cu întreaga istorie profesională şi tot bagajul biografic imaginabil. Pasionaţii teoriei literare s-ar putea precipita să scoată din raft prăfuita Gradul zero al scriiturii de Barthes, dar, oricât s-ar da de ceasul morţii, n-ar avea cum să clasifice Biblidioteca decât ca roman, fie şi el autobiografic, depozitar al unei felii din salamul existenţei scriitorului. Acesta a capitonat paginile cu lungi bucăţi de realitate, cu nenumărate e-mailuri schimbate cu prietenii sau scrise în lupta cu birocraţia balcanică (omul încearcă în zadar să-şi obţină de la vechiul serviciu cartea de muncă, indispensabilă pentru noua ocupaţie). La acestea se adaugă nesfârşite citate din presa vremii (suntem în iunie-iulie 2005), cu inundaţii, cu cazul Tanacu, cu niciodată finalizata demisie a lui Tăriceanu, puseurile populiste ale lui Băsescu etc. Intenţia, lăudabilă poate în principiu, de a betona senzaţia de autentic, de ne-literar, e subminată până la urmă de toate aceste frânturi de text, care uneori par puse cu furca. Ehe, ce-ar fi făcut Camil Petrescu dacă Fred Vasilescu ar fi avut internet...

Partea subiectivă a lucrurilor – căci există şi aşa ceva – e dată de redarea dialogurilor sau de pasajele în stil indirect (destul de liber). Dramatis personae, luate, nu-i aşa, din viaţă, sunt colegii de la bibliotecă sau, mai precis, mai ales colegele (Dana, Nadia, Amalia, Vali, directoarea, doamna Tolev, de la Resurse Umane, o altă doamnă, care chiar aşa se şi prezintă, „doamna Atodiresei” şi atâtea altele). E fauna obişnuită din instituţiile de stat, cu meschinării şi mici aranjamente, cu vorbe pe la spate sau complexe de ratare provincială. Desigur, toate acestea sunt un no match definitiv pentru Hai, ins cu preocupări mult mai înalte, cu numeroase proiecte şi relaţii în lumea literară (alt univers provincial, însă unul al iniţiaţilor), aşa că ruptura, inevitabilă încă de la primul rând al romanului, se produce în cele din urmă. Hai se eliberează de balast. Biblioteca, cu depozitele ei prăfuite, cu cititorii ei caricaturali, cu bibliotecari mărginiţi şi, nu în ultimul rând, cu salariul modest pe care îl oferă, nu sunt pentru el. Ca un fel de Scarlett O’Hara ar zilelor noastre, el anunţă în final, în caz că era cineva îngrijorat: Acum sunt cu cortul la mare, la Vama Veche, la festivalul de muzică rock Stufstock, e foarte, foarte liniștitor. Hai că am să vă trimit o vedere! Vă salut respectuos!

Biblidioteca lui Mihail Vakulovski se citeşte uşor, iar textul pare să invite pe toată lumea la o lectură casual. Cititorului de rând îi va fi greu să digere toate trimiterile la măţăraia de proiecte şi relaţii personale din lumea literară, multe din ele de interes strict local şi demne mai degrabă de atenţia unui cerc limitat de insideri. Limbajul e adesea neglijent, cu manierisme stridente (am numărat vreo douăzeci de ocurenţe ale obsedantului adjectiv „fain” sau ale unei rude apropiate, „făinuţ”,  după care am ostenit), cu moldovenisme criptice pentru cei de la vest de Prut (ca celebrul „pidar”, al cărui înţeles îmi scapă, dar nu cred că e de bine) sau cu rusisme neaoşe sau adaptate graiului din Basarabia. Dacă există un element care mai salvează ceva, acesta este capacitatea de a face portrete la minut, de a da caracterizări memorabile unor personaje episodice (profesorul zen, doamna care împrumută cărţi vechi şi voluminoase, tinerii amorezi care cer cărţi de Kamasutra etc.) sau de a pătrunde, cu oarecare succes, în psihologia copilului (micuţa Dia, fiica unei colege).  

Făcând bilanţul, Biblidioteca e o carte proastă, pe care ar fi probabil bine s-o evite cititorii care, lipsiţi timp liber, n-au citit încă alte cărţi, de mai bună calitate. În mod parcă ironic, textul romanului îi pomeneşte pe Sorokin şi Erofeev, scriitori traduşi de altfel de romancierul nostru. „De la el [Sorokin] poți să înveți cum să mergi până la capăt. Dacă n-am învăța asta de la ruși, atunci de la cine?”. Mihail Vakulovski, departe de a merge până la capăt, nici măcar nu-şi începe drumul, mulţumindu-se să bată pasul pe loc.

Niciun comentariu: