joi, 16 decembrie 2010

☺☺☺Constantin Mateescu - Ramona-Vals (Povestiri din Epoca de fier)

În Ramona-Vals (Povestiri din Epoca de fier), volumul de proze apărut anul acesta la Cartea Românească, Constantin Mateescu pare să spună una şi aceeaşi poveste şi o face de nu mai puţin de nouă ori. E o impresie la care contribuie semnificativ tema comună a marii majorităţi a textelor, anume relatarea la persoana I a peripeţiilor prin care trece un tânăr intelectual (student sau proaspăt absolvent de Filozofie sau Filologie) în cea mai neagră perioadă a anilor 1950. Sub Ceauşescu perioadei respective i se zicea, eufemistic şi, se spune, cu voie de la poliţie, „obsedantul deceniu“. Autorul acestui volum se referă la anii în cauză cu formula „epoca de fier“, ceea ce pare să arate că şi-a făcut lecturile obligatorii din Hesiod.

Tânărul erou intelectual al lui C. Mateescu e un (auto)marginalizat tipic şi nu pare procupat să ocupe în societate locul pe care ar trebui să i-l asigure, în mod firesc, calităţile lui. Nici măcar când se căsătoreşte cu fiica unui mare potentat comunist al zilei, ea însăşi bine integrată în atotputernicul aparat de stat, eroul nu pare să aibă prea mari aspiraţii şi lucrează o vreme ca hamal la gara Basarab (M-am însurat cu o comunistă). Va fi numit, graţie influenţei socrului şi, după moartea acestuia, a soţiei, în diferite funcţii în aparat, dar le va îndeplini fără tragere de inimă şi va sfârşi prin a defecta în Occident. În Melody bar, omul cântă într-o orchestră de local şi vede cum prietenii şi colegii lui dispar unul câte unul, arestaţi de Securitate, şi li se pierde urma.

De altfel aceste dispariţii sunt o constantă a pieselor din Ramona-Vals. Oamenii sunt ridicaţi de pe stradă, de acasă, de la lucru. Cei rămaşi în libertate (câtă poate fi ea de libertate în condiţiile respective) trăiesc sub permanenta ameninţare a iminentei arestări. În Cenaclul din Matache, câţiva tineri se întâlnesc într-un apartament din piaţa bucureşteană respectivă pentru a dezbate tot felul de teme estetico-filozofice şi, bineînţeles, încep şi ei să dispară unul câte unul, mai ceva ca în Zece negri mititei. Când ai parte de asemenea întâmplări, e firesc să te muncească şi obsesia că cei din jurul tău sunt oamenii regimului şi te toarnă la Securitate. Ceea ce - se dovedeşte adesea - nu e o simplă suspiciune, ci de-a dreptul adevărul. Ba chiar se întâmplă câteodată să te saturi să faci obiectul delaţiunilor celorlalţi şi să vrei să-ţi încerci propriile forţe. Asta face şi tânărul redactor la secţia spaniolă a radioului, care transformă informarea organelor într-o adevărată artă. El îşi numeşte rapoartele cu sinistrul termen de „compuneri cognitive“, iar sintagma dă şi titlul uneia din povestiri.

Constantin Mateescu (despre care citesc că este un venerabil octogenar, autor a numeroase volume) scrie o proză cuminte dacă e s-o judecăm după standardele Ego-iştilor mizerabilişti de la Polirom. Nu însă şi o proză rea. Stilul e curat şi dovedeşte o excelentă stăpânire a tehnicii narative, ceea ce îl ajută pe alocuri pe autor să-şi captiveze cititorul. Sigur că omogenitatea tematică a povestirilor prezintă riscul apariţiei unor repetiţii, dacă nu la nivel textual, măcar la unul ideatic. De departe cea mai reuşită bucată mi s-a părut piesa de deschidere, Cu Troţki în intimitate. De data asta eroul primeşte cadou o carte a lui Troţki, desigur strict interzisă, iar simplul fapt de a ţine aşa ceva în casă i-ar putea aduce arestarea. Angoasa individului e magistrat capturată, iar obsesiile lui capătă pe alocuri un caracter gogolian ca în Nasul. Finalul are un twist pe care cu greu îl poţi anticipa. Reuşită e şi Nebuna din Chaillot, unde doi tineri căsătoriţi împart o baie comună cu o bătrână, iar convieţuirea se arată imposibilă.

Acţiunea din ultimele trei proze, Enigma Soniei, Plecarea Generalului şi Ramona-Vals, nu se mai petrece în anii epocii de fier, ci cu câteva decenii mai încoace. Cu toate acestea, prin personajele lor (nişte „foşti“), aceste povestiri nu afectează omogenitatea tematică a volumului. Nu că ar fi fost un lucru rău în sine. Cartea lui Constantin Mateescu, fără a fi o capodoperă zguduitoare sau un răcnet al originalităţii, merită citită de amatorii de proză de calitate.

3 comentarii:

Anton spunea...

Hm! Foarte interesant acest autor despre care, până la postarea dumneavoastră, nu am citit nimic. Acum aflu că omul a scris 40 (patruzeci!) de cărţi şi în curând va face optzeci şi doi de ani, deşi culmea, ca receptare publică e la nivelul unui debutant. Văd că a primit de la dumneavoastră trei zâmbilici, ceea ce nu-i puţin lucru, având în vedere exigenţa de care daţi dovadă.
Din această cauză, parcă povestea acestui autor are o nuanţă destul de mohorâtă. Să fii un scriitor, iată, măcar remarcabil, dar să nu ai parte, până la vârsta asta, de nicun fel de promovare şi să fii condamnat la un adevărat anonimat nu poate fi decât trist. Asta în timp ce alţii, care n-ar lua nici măcar o jumătate de zâmbilici la dumneavoastră au primit premiul U.S.R. pentru proză. Iar cel despre care vorbesc, marele creator de microsioane satirice Vasile Băran, de exemplu, face parte tot din generaţia domnului Mateescu şi publică cu sârg şi azi la edituri obscure, având însă cinci cărţi pe stoc la librăria Eminescu...
Ciudate mai sunt şi destinele scriitorilor!

Micawber spunea...

@ Anton

Nici eu nu mai citisem nimic de(spre) C. Mateescu. Chiar anonim omul nu pare sa fie, a publicat mult, a avut parte si de premii literare, dar nu pare sa fi trecut un gen de prag care asigura vizibilitate si, ce mai incolo incoace, celebritate de-a dreptul. O fi si vorba de in ins mai retras, habar n-am, dar cred ca spuneti bine cand spuneti ca are o poveste mohorata. Pe de alta parte, chiar daca au mai ciupit cate un premiu, nu cred ca prozatori minori gen V. Baran au sa lase prea multe urme in istoria literaturii. Sa nu uitam ca in epoca Vlahuta era un scriitor de podium olimpic - si ce s-a ales?

Anton spunea...

Ce s-a ales? Păi, dacă ziceţi că Vlahuţă era un scriitor de podium olimpic, vorba unui mare gânditor din Giuleşti-Sârbi: Las', dom'ne, că-i bun şi bronzu' că nu rugineşte!