sâmbătă, 18 iulie 2015

☺☺☺ Constantin Bărbulescu - România medicilor



Despre ce e vorba în România medicilor de Constantin Bărbulescu (Humanitas, 2015) ne ajută să înţelegem mai bine subtitlul Medici, țărani și igienă rurală în România de la 1860 la 1910. E, aşadar, o carte serioasă, la intersecţia unor domenii precum istoria medicinii şi istoria socială şi care acoperă pe deasupra perioada foarte interesantă şi dinamică a primelor decenii din existenţa statului român modern. Este totodată un efort, deloc mic, de a realiza atât o prezentare a lumii rurale de la noi, aşa cum o văd cei chemaţi să-i îngrijească sănătatea, cât şi un portret de grup al primilor noştri membri ai meseriei de medic în perioada în care aceasta se constituie în calitate de corp profesional. De fapt prima o cam presupune pe a doua. Spune-mi cum prezinţi şi în ce lumină vezi situaţiunea şi o să-ţi cam spun cine eşti. 

Material e destul, cu toată precaritatea începutului, el fiind alcătuit de rapoartele întocmite de medicii cu răspunderi oficiale în plase şi judeţe, de medicii militari sau de spital, dar şi de însemnările personale ale unor doctori mai înzestraţi cu darul scrisului şi al reflecţiei. Din prima categorie se detaşează, prin volum şi/sau ascuţimea analizei, textele unor Iacob Felix, Al. Obregia sau I. Bordea, ale unui dr. Sergiu sau ale unora mai puţin cunoscuţi, ca doctorii Chernbah de la Iaşi sau Sabin de la Vâlcea. Tagma memorialiştilor are şi ea reprezentanţi de seamă, ca Nicolae Kretzulescu (din vechea familie boierească) sau doctorii Gomoiu şi Severeanu. Desigur, valoarea literară a unor asemenea lucrări e adesea modestă, dar pe istoric l-a interesat de bună seamă informaţia şi, în parte, retorica expunerii ei. Câteodată însă relatările au un charm anume. Iată un fragment din scrierile doctorului Kretzulescu, care, tânăr medic la 1844, are de înfruntat prejudecăţile vremii:

Alexandru Golescu – Arăpilă –, întors în ţară cu diploma de la şcoala centrală din Paris, fusese numit conductor de şosele şi primise ordin să facă traseul şoselei de la Ploieşti la Câmpina. Pe la iulie 1844, vrând să schimb aerul Bucureştiului, am luat un congediu şi l-am însoţit în lucrarea sa; luasem amândoi o căruţă cu ziua; ajungând la o cârciumă pe lângă Băicoi, şi birjarul cerând a-şi odihni caii, ne-am pus şi noi la umbra căruţei să dejunăm. În acelaşi timp doi negustori care mergeau şi ei spre Câmpina poposiseră sub umbrarul dinaintea cârciumii, se uitau la noi şi, tânguindu-ne, îşi ziceau între dânşii: «uită-te de vezi ce a ajuns astăzi feciorii de boieri, un Golescu care măsoară drumurile şi un Kreţulescu doctor».

În perioada pe care se concentrează lucrarea aceste prejudecăţi au fost depăşite, medicii noştri au revenit cu diplome din străinătate (sau şi le-au luat în ţară, la nou-apărutele universităţi) şi s-au pus pe treabă. Având de a face cu lumea rurală, puternic majoritară demografic, ei scriu despre o mulţime de lucruri: despre condiţiile de viaţă, despre alimentaţie, despre alcool(ism), despre flagelul pelagrei sau despre chestiuni de eugenie. 

Peisajul schiţat de majoritatea raportorilor e adesea sinistru şi capturează pe hârtie o lume subdezvoltată (pe care cineva o şi compară la un moment dat cu cea a zuluşilor africani). Asta nu surprinde; se ştie că Vechiul Regat avea un handicap uriaş în raport cu ţările prospere. Ceea ce frapează totuşi e lipsa de empatie a multora din prezentări care prefigurează poate o tendinţă de desconsiderare a ţăranului care se prelungeşte până azi. Sigur că există excepţii, după cum există şi controverse. Notez, în muntele de rapoarte care deplâng condiţiile de locuit în bordeie, pe cele rare care scot în evidenţă avantajele acestui gen de locuinţă. E un fel de ecologism avant la lettre, după cum tot avantletristă poate fi considerată şi alimentaţia aproape exclusiv vegetariană a țăranului român. Precum domnul Jourdain al lui Molière, care făcea proză fără să o ştie, sătenii de la noi erau vegetarieni sau chiar vegani cu mult înainte ca snobărimea de azi să descopere dietele cu pricina.

În fine, cartea cuprinde o serie de capitole consacrate raporturilor dintre cultura medicală şi cea ţărănească, în care ne întâlnim cu câţiva vindecători celebri în epocă (Marin Vărzaru şi Stoian Buruiană, figuri pitorești) sau chestiunilor de legislaţie şi organizare medicală, din a căror prezentare se poate vedea remanenţa istorică, peste secole, a problemelor societăţii noastre.

România medicilor de Constantin Bărbulescu instanţiază o problemă mai generală cu care se confruntă numeroase cărţi consacrate unor probleme oarecum specializate care apar la editurile noastre. Adeseori asemenea cărţi sunt versiuni prea puţin modificate ale unor lucrări ştiinţifice (de regulă teze de doctorat), ceea ce face ca ele să fie mai greu de mestecat de publicul larg. Din fericire, autorul a făcut eforturi notabile în direcţia accesibilizării informaţiei prezentate, cel mai vizibil fiind introducerea în text a experienţei personale de om care a trăit la ţară şi ştie multe lucruri din experienţă directă sau amintiri. Pentru că tot a venit vorba de nevoia de a-l atrage pe cititorul nespecialist, ar fi fost foarte folositoare introducerea unor notiţe biografice măcar pentru cei mai importanţi medici care furnizează material pentru volum. E adevărat, mulţi dintre ei sunt azi nume de străzi în Bucureşti, mai ales din Cotroceni, dar asta nu ajunge. Drept e că sunt introduse în carte pozele câtorva dintre ei, dar selecţia e arbitrară sau pur şi simplu neinspirată. De exemplu, avem poza lui Mina Minovici (menţionat în treacăt la tema alcoolismului), dar nu avem poza unui Kretzulescu sau Obregia, care figurează în paragrafe consistente. Cu toate astea, România medicilor nu e lipsită de interes pentru cei interesaţi de societatea noastră şi, mai ales, de comparaţii cu stări de lucruri din trecut. Aceştia vor descoperi că uneori diferenţele sunt mai mici decât s-ar crede.

Niciun comentariu: