Trecând prin marea criză de la cincizeci de ani (al cărei rezultat e „iluminarea”
din ultimele decenii ale vieţii, Tolstoi fuge de muzică. Nu pentru că nu i-ar
fi cunoscut deliciile, ci dimpotrivă, pentru că se teme că ea i-ar putea
răscoli simţurile. Să nu uităm că în Sonata
Kreutzer interpretarea muzicii, de altfel foarte senine, a lui Beethoven
pare să cimenteze relaţiile dintre amanţi. În eseul lui consacrat lui Tolstoi
Stefan Zweig discută pe larg relaţia complicată a clasicului rus cu muzica
(traducerea de Eugen Relgis; adaptarea textului pentru blog îmi aparţine):
La fel ca Goethe, ca Platon, el se teme de muzică pentru că ea stârneşte
prea tare valurile adânci şi misterioase ale sentimentului său, atacă prea
violent nervul pasiunii sale plin de sângele vitalităţii. „Muzica are un efect
teribil asupra mea” recunoaşte el. Şi în adevăr, pe când familia sa adunată în
jurul pianului ascultă cu plăcere muzica, nările lui Tolstoi încep să palpite,
să freamete într-un mod neliniştitor, sprâncenele i se încruntă de parcă el
s-ar pregăti să respingă un atac. Resimte o ciudată apăsare în gât. Şi pe neaşteptate
se întoarce cu o mişcare bruscă şi se îndreaptă spre uşă. Trebuie să iasă, căci
ochii îi sunt plini de lacrimi.
„Que veut cette musique?” spune el odată înspăimântat cu totul de propria-i
biruinţă. Da, el simte că muzica vrea ceva de la el, că vrea să-i smulgă, să-i
sustragă ceva pe care dânsul e decis să nu-i cedeze vreodată, ceva pe care el
îl ţine adânc ascuns în tainiţele sentimentelor. Şi iată că acel ceva începe să
fiarbă tot mai tare, e gata să se reverse peste stăvilare. Ceva peste măsură de
puternic, a cărei forţă şi impetuozitate îl înspăimântă începe să se agite
într-însul. Fără vrere el se simte apucat din adânc, din străfundul ființei
sale de valurile senzualismului său şi târât de torentul neînfrânat. Din cauza
acestui senzualism excesiv, cunoscut poate numai de dânsul, Tolstoi urăşte sau
se teme de orice înflăcărare a sufletului său. De aceea el urmăreşte şi femeia
cu o ură de anahoret, nefirească pentru orice om sănătos. [...] Ca şi muzica
femeia nu reprezintă altceva decât răul pentru acest spirit antigrecesc, pentru
acest creştin artificial, pentru omul acesta care se forţează să trăiască ca un
călugăr.
În imagine, o scenă din 1907: Tolstoi asistă la un recital de pian dat la reşedinţa lui de Wanda Landowska, celebra pianistă polonez de mai târziu. Nu ştim cum de a rezistat scriitorul impulsului de a ieşi din cameră. Sursa aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu