1 iulie 2015

Apocalipsa culturală în Viena lui Mozart şi Schubert

După pierderea războiului şi dezintegrarea imperiului, Viena nu mai poate recupera mai nimic din strălucirea intelectuală şi artistică a perioadei belle époque. Unii susţin chiar provincializarea capitalei noii republici austriece. În recenta sa carte Fracture: Life and Culture in the West,1918-1938, Philipp Blom prezintă un test diagnostic al acestei decăderi prilejuit de turneul tinerei dansatoare şi cântăreţe de culoare Josephine Baker, renumită în epocă prin apariţiile sale scenice nude. În 1928 Viena n-a primit-o bine, după cum nu privise cu ochi buni nici alte semne ale timpului:

Anunţul sosirii iminente a lui Baker a provocat o furtună în capitala Austriei, unde facţiunile politice rivale se aflau în întrecere pentru puritatea morală, iar în vreme de edilii socialişti erau încurcaţi de un spectacol deplâns în cercuri largi ca fiind imoral, conservatorii catolici şi fasciştii făceau practic spume la gură la ideea unei negrese acompaniate de o orchestră formată numai din negri care să execute dansuri erotice sugestive pe o scenă din Viena.

Se părea că oraşul lui Mozart şi Schubert nu va supravieţui acestei insulte. În anul precedent, spectacolul cu opera Johnny Spielt Auf de Ernst Krenek, în care apărea un interpret negru de jazz, provocase un scandal politic şi dusese la confruntări de stradă violente. Totuşi acum miza părea şi mai mare. Neues Wiener Tagblatt, un ziar conservator major, prezicea nici mai mult nici mai puţin decât o apocalipsă culturală: „Literatura şi muzica, dansul şi socializarea au devenit arte negre, negrificarea [Vernegerung] este ultima şi cea mai joasă dezvoltare a europenilor. Cacofonia formaţiei de jazz interpretează dansul macabru al culturii europene, iar spiralele sale aritmice de Charleston şi Black Bottom se desfăşoară în ritmul unui film.” Se părea că nu doar cultura neagră, ci şi cultura americană în general reprezenta moartea tradiţiei clasice. Un alt ziarist descria dansul lui Baker ca „ultima staţie din călătoria spre abisul de o adâncime imensă şi nemăsurabilă.”

După certuri privind locul de desfăşurare a spectacolului şi ameninţări cu demonstraţii, Josephine Baker a apărut în cele din urmă pe scenă la Viena, deşi doar ca parte dintr-un spectacol mai mare care a cuprins câteva din momentele ei mai blânde, cu numere executate de actori vienezi deghizaţi în negri, lucru pe care până şi publicul l-a găsit stânjenitor.

Cu trei ani înainte, în Berlinul Republicii de la Weimar, noua vedetă a culturii europene, povestea fusese cu totul diferită:

La Berlin, unde Baker se produsese în 1925 cu cunoscutul ei dans cu fusta din banane, ziariştii fuseseră mai puțin înclinaţi spre moralizare şi mai pregătiţi să vadă fenomenul pe care îl reprezenta, scriind despre ea şi formaţia ei de jazz: Sunt o încrucişare de păduri primordiale şi zgârie-nori; aşa este şi muzica lor, jazzul, cu culorile şi ritmurile lui. Ultramodernă şi ultraprimitivă.”

Ilustraţia reproduce celebra costumaţie a lui Josephine Baker din anii 1920 (de aici).

Niciun comentariu: