După pierderea războiului şi dezintegrarea imperiului, Viena nu mai poate
recupera mai nimic din strălucirea intelectuală şi artistică a perioadei belle époque. Unii susţin chiar
provincializarea capitalei noii republici austriece. În recenta sa carte Fracture: Life and Culture in the West,1918-1938, Philipp Blom prezintă un test diagnostic al acestei
decăderi prilejuit de turneul tinerei dansatoare şi cântăreţe de culoare
Josephine Baker, renumită în epocă prin apariţiile sale scenice nude. În 1928 Viena
n-a primit-o bine, după cum nu privise cu ochi buni nici alte semne ale
timpului:
Anunţul sosirii iminente a lui Baker a provocat o furtună în capitala
Austriei, unde facţiunile politice rivale se aflau în întrecere pentru
puritatea morală, iar în vreme de edilii socialişti erau încurcaţi de un
spectacol deplâns în cercuri largi ca fiind imoral, conservatorii catolici şi
fasciştii făceau practic spume la gură la ideea unei negrese acompaniate de o
orchestră formată numai din negri care să execute dansuri erotice sugestive pe
o scenă din Viena.
Se părea că oraşul lui Mozart şi Schubert nu va supravieţui acestei
insulte. În anul precedent, spectacolul cu opera Johnny Spielt Auf de Ernst
Krenek, în care apărea un interpret negru de jazz, provocase un scandal politic
şi dusese la confruntări de stradă violente. Totuşi acum miza părea şi mai
mare. Neues Wiener Tagblatt, un ziar conservator major, prezicea nici mai mult
nici mai puţin decât o apocalipsă culturală: „Literatura şi muzica, dansul şi
socializarea au devenit arte negre, negrificarea [Vernegerung] este ultima şi
cea mai joasă dezvoltare a europenilor. Cacofonia formaţiei de jazz
interpretează dansul macabru al culturii europene, iar spiralele sale aritmice
de Charleston şi Black Bottom se desfăşoară în ritmul unui film.” Se părea că
nu doar cultura neagră, ci şi cultura americană în general reprezenta moartea
tradiţiei clasice. Un alt ziarist descria dansul lui Baker ca „ultima staţie
din călătoria spre abisul de o adâncime imensă şi nemăsurabilă.”
După certuri privind locul de desfăşurare a spectacolului şi ameninţări cu
demonstraţii, Josephine Baker a apărut în cele din urmă pe scenă la Viena, deşi
doar ca parte dintr-un spectacol mai mare care a cuprins câteva din momentele
ei mai blânde, cu numere executate de actori vienezi deghizaţi în negri, lucru
pe care până şi publicul l-a găsit stânjenitor.
Cu trei ani înainte, în Berlinul Republicii de la Weimar, noua vedetă a
culturii europene, povestea fusese cu totul diferită:
La Berlin, unde Baker se produsese în 1925 cu cunoscutul ei dans cu fusta
din banane, ziariştii fuseseră mai puțin înclinaţi spre moralizare şi mai
pregătiţi să vadă fenomenul pe care îl reprezenta, scriind despre ea şi
formaţia ei de jazz: Sunt o încrucişare de păduri primordiale şi zgârie-nori;
aşa este şi muzica lor, jazzul, cu culorile şi ritmurile lui. Ultramodernă şi
ultraprimitivă.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu