☺☺☺ Simon Vestdijk - A cincea pecete

Pentru amatorii de arte plastice care nu dispreţuiesc romanul de factură istorică, A cincea pecete de Simon Vestdijk (apărută la noi la Editura Meridiane în 1976) are toate şansele să se apropie de lectura ideală. Într-adevăr, ce-şi poate dori cititorul respectiv mai mult decât să se poată întâlni cu figura (ficționalizată, să ne înţelegem) a lui El Greco, cu tablourile lui şi cu nesfârşitele probleme estetico-teologice pe care le ridică ele, toate pe fundalul sumbru al Spaniei lui Filip al II-lea, monarhul habotnic şi posomorât? Romancierul olandez (care, înţeleg, este un adevărat clasic al genului în literatura ţării respective) construieşte cu migală şi mare atenţie la detaliu lumea din Toledo a anilor 1580. Este un peisaj iberic post-reconquista, maurii au fost alungaţi din postura de cuceritori, dar o bună parte din ei rămân să convieţuiască cu noua naţiune dominată şi împărtăşesc cu evreii statutul de cetăţeni de mâna a doua. Scena e stăpânită de o multitudine de binarităţi şi conflicte, ba între facţiuni politice şi religioase, ba între centru (puterea regală cere percepe impozite grele) şi periferie (nobilii provinciali).

Pe lângă amplitudinea eşafodajului istoric, surprinde şi impresionează marele număr de personaje, alegători, cetăţeni, public, cum ar fi zis Caragiale. În planul prim îl avem, desigur, pe pictorul cretan Domenikos Theotokopuli (varianta Theotokopulos a numelui sub care îl cunoaştem mai bine, e discutată într-un interogatoriu luat de către un inchizitor) cu familia lui numeroasă, pestriţă şi neconformistă în raport cu standardele epocii. Într-adevăr, artistul grec hispanizat continuă să fie, în ciuda adeziunii formale la catolicism, un neintegrat, un marginal în raport cu standardele acceptate: are o soţie nelegitimă (Geronima, de la care are un fiu), un alt fiu, maur adoptat (Pablo) şi, ceea ce e mai rău, are multe idei prea libere în raport cu dogma şi o gură prea slobodă. Şi mai ales are un stil artistic aparte care, deşi stârnește interes şi aduce comenzi din partea clienţilor, e prea original pentru gustul multora. Regele, bun cunoscător în ale picturii, va sfârși prin a-l respinge pe artist.

Ceea ce ai putea aştepta de la prima pagină se şi întâmplă. El Greco intră în vizorul atotputernicului Sfânt Oficiu. Motive ar fi fost destule, reale (în raport cu standardele lor!) sau închipuite; ajunge să spunem că la mijloc a fost ceva mult mai prozaic, poftele stârnite de Geronima marelui inchizitor Pedro Moya de Contreras. Încetul cu încetul în jurul pictorului se ţese plasa inchizitorială, la care lucrează cu tenacitate un întreg roi de detractori, provocatori şi informatori, în realitate o mostră a filistinilor din orice societate. Întrebarea care creează tensiune epică este cum se va încheia înfruntarea cu Inchiziţia. N-am să povestesc aici, însă fapt e că din punct de vedere strict istoric întâmplările sunt fabulaţie aproape pură. El Greco n-a fost niciodată anchetat de inchizitori şi a avut de a face cu ei doar din postura expertului chemat ocazional să traducă din greacă.

Personajele, numeroase, sunt inegale ca realizare. Eroii negativi (Pedro Moya de Contreras şi acoliţii lui, curtenii urzitori de intrigi de la curtea regală sau Juan, cumnatul meschin) sunt construiţi relativ convenţional, fără mare complexitate. Mult mai interesante sunt personajele alcătuite din amestecuri bun/rău, mai ales franciscanul Esquerrer, prietenul lui El Greco, a cărui dramă pătrunde prin multe din capilarele romanului. Un alt asemenea exemplu este reprezentat de don Martin de Ayala, rebelul care oscilează între exaltarea sublimă şi ridicul, o replică a lui Don Quijote (culmea, acesta are şi un fel de Dulcinee cu minţile cam la fel de rătăcite).

Simon Vestdijk a trudit din greu la reliefarea psihologiei eroilor săi. Nu i-a reuşit întotdeauna, dar cel puţin în cazul lui Theotokopuli lucrurile se prezintă de cele mai multe ori bine:

Istovit şi totuşi lucid, începu să-şi urmărească tribulaţiile sufleteşti. Acestea erau tot pe atât de exacte cât erau de inaccesibile voinţei. Oscilaţii de balanţă, aproape vizibile pentru ochiul interior, imprimând ca într-un laborator intim, dar aproape lipsit de utilaje [...]. Se temea de inchiziţie şi totuşi, într-o agreabilă şi uşurătoare autocompătimire, spera să fie urmărit de inchiziţie. Nu din autocompătimire, nu ca să se ştie victimă spera asta, ci ca să-l poată uita pe Esquerrer, ca să alunge melancolia despărţirii cu ajutorul fricii. Sau căuta tocmai invers, când frica devenea prea intensă, refugiu în gânduri afectuoase în legătură cu Esquerrer, care urma să-l părăsească. În cele din urmă, această ultimă variantă se dovedi cea mai puternică din două, devenind chiar insuportabilă; balanţa stătea într-un dezechilibru iremediabil, dar un nou instrument fantomatic se şi agita în camera de tortură aproape goală a sufletului său [...].

A cincea pecete ar merita poate o reeditare. Cu toate scăderile, romanul e solid şi poate stârni şi azi interesul publicului (prima ediţie a apărut în 1937). Unde mai pui că, citindu-l, dai şi o raită prin istoria universală şi nu mai puţin prin istoria ideilor şi a artei.

Notă: nu-mi dau cu părerea despre situaţia din Grecia, căci nu am destule cunoştinţe pentru aşa ceva. Am postat un text legat despre o carte în care apare El Greco pentru că aşa mi-a venit azi.