duminică, 26 iulie 2015

☺☺☺ Gheorghe Florescu - Confesiunile unui cafegiu

N-am întâlnit până acum o carte (sau un film, totuna) al cărei erou să fie un primitor-distribuitor. Ficţiunea preferă meserii mai spectaculoase (poliţist, medic, avocat sau chiar... artist) şi ignoră asemenea ocupaţii cu valenţe hermetice evidente. Noroc cu Confesiunile unui cafegiu (Humanitas, 2008), volumul memorialistic al lui Gheorghe Florescu, urmaşul bucureştean cu strămoşi olteni ai renumiţilor negustori de cafea armeni din Capitală. Născut prin mahalaua (azi în cea mai mare parte dispărută a Dudeştilor), autorul îşi începe legendara carieră comercială în 1964, la douăzeci de ani... ca primitor-distribuitor, pentru a ajunge, după o ascensiune remarcabil de rapidă, şeful magazinului de cafea şi coloniale din Hristo Botev 10. Până la dispariţia sa în urma prăbuşirii întregii clădiri în timpul marelui cutremur din 1977, magazinul ar fi fost un ţinut al făgăduinţei, unde amatorii de cafea se puteau aproviziona cu celebrul sortiment Avedis, obţinut de Florescu prin prăjirea boabelor după reţeta armeanului Avedis Carabelaian.

În teorie, şi mai ales la distanţă de decenii, toate acestea nu spun mare lucru. Trebuie să ne transpunem însă în condiţiile epocii, când întregul comerţ era sub controlul (şi, în definitiv, în posesiunea) statului comunist, care supraveghea strict, prin oamenii săi de încredere, importul şi distribuţia delicateselor, în rândul cărora cafeaua se afla la loc de frunte. Nu e de mirare să găsim în paginile cărţii o faună foarte variată şi numeroasă reprezentată de şefii diferitelor departamente comerciale, ai depozitelor de marfă, de primari şi adjuncţii lor, mulţi dintre ei membri acoperiţi ai Securităţii. Trebuia câştigată bunăvoinţa tuturor, trebuia navigat prin apele tulburi şi periculoase ale relaţiilor cu clienţii de tot soiul. Potrivit relatării memorialistului, el reuşeşte foarte bine acest lucru, ba chiar fără a deveni informator al „organelor” şi va trebui să-l credem până la proba contrarie.

Şi iarăşi va trebui să-l credem pe Gheorghe Florescu (chiar dacă ne vine, poate, greu) atunci când el susţine că preocuparea lui de căpetenie nu era să facă avere (într-o lume, cea a comerţului „socialist” în care fiecare se străduia să apuce cât poate), ci să-şi servească clienţii cu produse cât mai bune, mărfuri ce păreau să provină din lumea interbelică şi care se găseau tot mai dificil. Fire de artist, dar fără să piardă niciodată simţul proporţiilor şi al propriei sale poziţii sociale, Florescu cultivă în anii 1970-1980 o clientelă formată din numeroşi oameni de artă, scriitori, actori, avocaţi, ba chiar închiriază în blocul de pe Hristo Botev o garsonieră ce devine loc de întâlnire la o cafea Avedis şi la o şuetă cu bancuri vinovate pentru o bună parte a boemei bucureştene. Securitatea pare să tolereze toate acestea - ni se dă de înţeles că graţie peşcheşurilor împărţite de cafegiu.

Cutremurul din 1977 aduce sfârşitul aventurii de cafenea artistică. Dispariţia fizică a clădirii aduce după sine mutarea negustorului, mai întâi la un mare magazin recent deschis în Pantelimon, pe care autorităţile comuniste nu reuşeau să-l aprovizioneze corespunzător pretenţiilor, apoi iar în centru, pe strada Sfinţilor. Degeaba - vremurile din Hristo Botev nu se mai întorc; dimpotrivă, sunt timpuri din ce în ce mai grele, dispare cafeaua de calitate, apoi apare obligativitatea amestecării cafelei cu înlocuitori dubioşi şi - dacă mai era nevoie de nenorociri - Florescu este arestat într-o acţiune de anvergură care îi are ca obiect pe „cafegiii” din comerţ. Se alege cu o condamnare la 12 ani, dar iese după numai trei ca urmare a unuia din celebrele decrete de graţiere emise de Ceauşescu. Evident, se poate susţine că omul avea la activ numeroase fapte la limita legii, dacă nu de-a dreptul infracţiuni, după cum e adevărat şi că procesul a fost o simplă înscenare, drept care condamnatul este reabilitat în 2000.

Dacă Confesiunile... lui Gheorghe Florescu au o calitate, atunci ea este capacitatea narativă a autorului lor. Pe întreg parcursul celor circa 500 de pagini avem relatări de întâmplări, mai importante şi mai mărunte, cu zeci şi sute de eroi. Memorialistul pare să-şi fi făcut unele însemnări, dar ţinerea lui de minte este oricum cu totul remarcabilă. Omul nostru este, păstrând proporţiile, un Creangă al zilelor noastre, inclusiv în ceea ce priveşte utilizarea foarte frecventă a paremiologiei. Ce e calitate poate fi uneori şi defect, căci nu rareori proverbele şi zicalele din text sunt de o perfectă banalitate şi par „lipite” cu stângăcie, pentru sporirea caracterului literar.

Meritele Confesiunilor.. stau, cred, în evocarea unei lumi trecute, pe care autorul a apucat-o încă destul de bine (e născut în 1944): vechi cartiere bucureştene, negustorii armeni, evreii (încă numeroşi, simpatizaţi de Florescu, un adevărat filosemit, dacă mi se permite expresia). Păienjenişul securistic al comerţului comunist, din care s-a recrutat numeroşi întreprinzători de succes ai ultimilor ani, e şi el un domeniu bine surprins în carte. Mai rău e când Gheorghe Florescu îşi încearcă vioara lui Ingres a scrisului „cult”. Textul e împănat de stereotipii deranjante (de genul „marea doamnă a culturii”, calificativ aplicat Catincăi Ralea) sau de afirmaţii ce vor să dea savoare, dar nu dovedesc decât cel mult semidoctismul. Ca să citez un exemplu savuros: Îmi aduc aminte de romanul Ciocoii vechi şi noi al lui Nicolae Filimon şi de mottoul său: „Cu iaurt, cu gogoşele, te-ai făcut vornic, mişele.” Nu de alta, dar se supără Negruzzi.


Şi bune, şi rele, aşadar, în Confesiunile unui cafegiu, totul e ca cititorul să aibă răbdare şi să trieze boabele... de cafea.

2 comentarii:

Anonim spunea...

Exista si un audiobook dupa aceasta carte http://ttap.co/1CEwEL0

Wilkins Micawber spunea...

@ Anonim

Da, incompleta si scumpa. Ma lipsesc.