Cezar Petrescu – Neghiniţă (I)

Urmând un obicei destul de răspândit în primii ani ai Republicii Populare[1], romanul pentru copii Neghiniţă al lui Cezar Petrescu (Editura de Stat, 1949) este publicat mai întâi în foileton în revista Universul copiilor (primul episod în numărul din 18 august 1948). Prolificul romancier interbelic scoate de altfel imediat după război un întreg şir de cărţi pentru copii (Cocârţ şi bomba atomică, Pif-Paf-Puf, Omul de zăpadă, Iliuţă copil), dar după Neghiniţă şirul acestora se întrerupe definitiv. Neîndoielnic, în primii ani ai Republicii Populare, romancierul, cu un „cazier” încărcat de directoratul la ziarul carlist România (1938-1940), nu se află pe lista scurtă a preferaţilor regimului, deşi imaginea lui se va ameliora după 1950[2]. Eclipsa (parţială şi temporară, totuşi) este provocată şi de atitudinea recalcitrantă manifestată de Petrescu în anii imediat premergători lui 1948[3]. Acestea fiind spuse, nu ne miră consemnarea anonimă de la rubrica Baricada a revistei Flacăra din 5 septembrie 1948 (nr. 36). Ce se întâmplase?

Din lectura textului aflăm că, în pregătirea lansării foiletonului cu Neghiniţă, revista Universul copiilor scosese un afiş în care era anunţată viitoarea apariţie a serialului. Toate bune şi frumoase, am spune, dar redacţia publicaţiei comisese o eroare de neiertat, cel puţin în opinia ideologilor de la Flacăra. Să dăm cuvântul Baricadei, căci câteva citate mai cuprinzătoare ne vor ajuta să înţelegem mai bine ce s-a întâmplat:

O prezentare atractivă este desigur recomandată, mai ales când e vorba de literatura pentru copii. Felul însă în care e conceput afişul ne pune în faţa unei reclame exagerate, zgomotoase, pe care publicul nostru o ştia demult dispărută din presă. ─ „Cine este Neghiniţă?” ─ Se spune în textul afişului şi urmează răspunsul: „vi-o spune marele scriitor Cezar Petrescu”. Numele autorului este reprodus în litere de-o şchioapă. Nu ştim în ce măsură numele d-lui Cezar Petrescu poate fi pentru cititorii copii un punct de atracţie, în orice caz această exagerată evidenţiere a numelui autorului, precedat de adjectivul „marele”, denotă o tendinţă vedetistă în redactarea afişelor. Sobrietatea nu înseamnă excluderea atractivităţii unui afiş, a textului său. Dimpotrivă, sobrietatea este o condiţie necesară în propagarea literaturii pentru copii, care nu trebuie să fie făcută după vechiul calapod al artei comercializate.

Critica adusă revistei Universul copiilor (acuzaţia de vedetism era, în epocă, destul de gravă!) îl loveşte, prin ricoşeu, pe scriitor. Valoarea contribuţiilor sale la literatura autohtonă pentru copii ─ este vorba, totuşi, de autorului celebrei cărţi Fram, ursul polar ─ este pusă, perfid, sub semnul întrebării. În definitiv, ce aşteptări poţi avea de la o creaţie ivită sub auspiciile unei publicităţi în spirit burghezo-moşieresc comercial?

Valoarea lui Neghiniţă este pusă, așadar, sub semnul întrebării. Este efectul propoziţiei condiţionale care deschide paragraful care urmează:

Dacă romanul „Neghiniţă” este într-adevăr o operă de valoare, el va fi citit şi preţuit, fără a i se face o prezentare ce caută cu tot dinadinsul să se sprijine pe un senzaţional inexistent. iar dacă autorul ţine la aceasta, trebuie să ştie că în niciun caz afişul unei reviste de copii nu este locul indicat pentru aşa ceva.

Senzaţionalismul, păcat al literaturii burgheze, nu îşi are locul în noua orânduire, deşi, aşa cum se vede, el scoate capul acolo unde te aştepţi mai puţin, anume în domeniul literaturii pentru copii. Sibilinic, autorul notei încheie menţionând „noua orientare” a presei: „Cititorii, copiii în cazul nostru, trebuie să fie cruţaţi de lectura unor afişe în care lipsa de decenţă a vedetismului este într-o flagrantă contradicţie cu noua orientare a presei noastre”. După cum ştim, în spiritul epocii, literatura pentru copii reprezenta un domeniu important şi sensibil de manifestare a vigilenţei ideologice, iar modul în care era promovată era la fel de important cu conţinutul. Şi dacă, pe parcurs, era adus la ordine un scriitor (încă) nealiniat, cu atât mai bine. Vom vedea, în postările următoare, dacă conţinutul romanului justifică critica şi aprehensiunile exprimate de Flacăra.

În imagine, coperta revistei Universul copiilor în care apare primul număr al serialului „Neghiniţă”

---

[1] Apar în serial, înainte de publicarea în volum, romane importante în epocă: Al. C. (Corodar) Constantinescu, Cei trei voinici, Maia Radovan, Din carnetul unui şcolar (ambele în Licurici, 1947), Octav Pancu-Iaşi, Marea bătălie de la Iazul mic (Licurici, 1951), Gica Iuteş, Inimoşii (Licurici, 1952) etc.

[2] În 1955 scriitorul devine membru al Academiei R.P.R.

[3] A se vedea, de pildă, capitolul pe care i-l consacră Ana Selejan în Trădarea intelectualilor. Reeducare şi prigoană (Cartea Românească, 2005, pp. 428-436). Prozatorul face de mai multe ori obiectul unor înfierări în presa culturală şi i se disecă opera potrivit grilei realismului socialist (ca în Ocolirea luptei de clasă în romanul d-lui Cezar Petrescu de Ovid S. Crohmălniceanu, în Contemporanul nr. 96 din 23 iulie 1948).

Emil Dorian – Primăvară nouă. Poezii pentru copii şi tineret (II)

Apariţia volumului Primăvară nouă nu are ecouri în presa vremii. Nu i se consacră nicio recenzie şi nu figurează pe nicio listă de cărţi noi din vreuna din publicaţiile mai cunoscute, deşi cartea ar fi putut reprezenta o contribuţie valoroasă la corpusul noii literaturi pentru copii şi tineret care se cerea edificat după proclamarea republicii populare. Să fi fost această ignorare un reproş la adresa insuficienţei combativităţi propagandistice a materialului poetic? Faptul că Primăvara... apere la Socec şi nu, de pildă, la o editură ancilară precum Editura de Stat nu e neapărat relevant, căci Socec fusese de curând naţionalizată şi, oricum, conţinutul editorial se afla sub atentul control al cenzurii. Revenind la întrebarea pe care am formulat-o, e desigur imposibil să îi dăm un răspuns categoric, însă deţinem, din fericire, informaţii privind controlul exercitat de cenzură asupra conţinutului lucrării.

Cel care oferă aceste informaţii este chiar autorul, în Jurnalul din 1945-1948[1]. Însemnările din 15 aprilie 1948 redau problemele pe care le-a avut cu cenzura[2] autorul acestei culegeri de versuri în definitiv anodine şi fără miză politică. În pregătirea apariţiei, materialul poetic este temeinic analizat de Alexandru Jar[3], cenzorul responsabil, care decide, în mod surprinzător, eliminarea unei poezii intitulate 1 Mai. Iată ce scrie Dorian, nedumerit de decizie:

În volumul de poezii pentru copii şi tineret pe care îl tipăreşte Editura Socec se află o poezioară cu titlul 1 Mai. Este un 1 Mai al copiilor. Cenzura scrie sub semnătura lui Al. Jar: „Această poezie e interzisă.” Coşul cenzurii are inexplicabile taine.

În continuare, autorul transcrie poezia cenzurată. Nu o vom reda aici integral, căci e un poem mai lung, format din unsprezece catrene. E în esenţă o poezie nevinovată, cu o atmosferă rustică tihnită, în care animale şi oameni sărbătoresc prima zi de mai, încheiată cu o chemare la optimism şi celebrare. Ea începe aşa: „Pe toate uliţele unse / Cu glas lucios de caterinci, / Au înflorit din zori ghirlande / De steaguri roşii şi lozinci.” E adevărat că nu e cea mai fierbinte din adeziunile la sărbătorile clasei muncitoare, dar nici nu poate fi vorba aici de vreun element de frondă. E posibil totuşi ca două din strofe să fi atras atenţia cenzorului. Mai întâi strofa a treia: „Cu steguleţ crestat pe frunte / Şi foc topit în tânăr grai, / Cocoşul şi-a vestit în curte / Lozinca lui de Întâi Mai..”, apoi cea de a cincea: „Un cârd de raţe încălţate / Cu roşiile lor opinci / Păşesc făloase către poartă / Şi măcăie din cioc lozinci.”, par să conţină germenii unei discrete subversiuni. E posibil ca cenzorul să fi fost deranjat de distribuirea unui cocoş şi a unor raţe pe postul de propagatori ai lozincilor marelui eveniment. Efectul trebuie să fi fost atât de puternic, încât Jar a decis eliminarea întregii poezii, nu doar a unor strofe „sensibile”, şi nici nu i-a oferit lui Dorian posibilitatea de a le reface.

Situaţia în care e pus poetul e surprinzătoare, căci el se manifestase constant ca aderent fără rezerve la retorica stângii (chiar şi pentru sărbătoarea muncitorimii el scrisese un entuziast Imn de 1 Mai, inclus în antologia Poezia muncii şi a libertăţii[4]). Indiferent de situaţie, interacţiunea cu Jar îi lasă poetului, deprimat şi dezorientat, un gust amar:

Domnul acesta, pe cât de grav, pe atât de speriat, care răspunde la numele progresist de Jar, începe să devină de-a dreptul absurd. Situaţia e penibilă. Oare din această pricină să părăseşti condeiul liric? Mă gândesc ce va mai face cu celălalt volum, Steagurile inimii, care azi sau mâine îi va sosi sub ochi. Va face harcea-parcea toate steagurile! Să nu mă las? Să pornesc o luptă? Ştiu dinainte că n-am s-o câştig, dar nu pot...

Nu ştiu care vor fi fost avatarurile versurilor din volumul pentru adulţi Steagurile inimii şi dacă cenzorul a acţionat şi în acest caz cu aceeaşi vigilenţă ca în cazul cărţii pentru copii. Emil Dorian continuă însă, în pofida dezamăgirilor mărturisite în jurnal, să servească fără abatere cauza socialismului. Printre numeroasele lui producţii conforme ideologic se numără versurile din culegerile Poeme pentru 7 Noiembrie sau Slavă lui Stalin[5]. Un vers din poezia Lenin („A fost un om, / Cu fruntea ca un pisc pleșuv sub soare...”) apare ca motto al primei pagini a publicaţiei Flacăra Sibiului din 19 aprilie 1958 (Dorian murise în 1956), dovadă a remanenţei creaţiei autorului. Şi – ironie supremă, poate – afinităţile de creaţie dintre scriitor şi cenzorul său sunt subliniate în amplul articol al lui N. Moraru din numărul 6 pe 1948 al revistei Viaţa românească, intitulat Revoluţia din Octombrie şi drumurile literaturii:

Lui Lenin îi închina acum un an poetul Alexandru Jar iar poemul „Lenin în Octombrie”, răspunzând parcă poemului lui Emil Dorian „Lenin”.

Oricum vor fi stat lucrurile cu micul volum de versuri Primăvară nouă, Emil Dorian va fi confruntat în curând cu alte probleme ideologice, provocate de apariţia romanului Otrava, şi nu-i va rămâne probabil prea mult timp pentru analiza obstacolelor puse în calea lui de cenzură la cartea pentru copii. Reţinem, din cazul Dorian, atenţia pe care o acordau autorităţile de supraveghere tuturor domeniilor creaţiei artistice, fără a face excepţii pentru cărţile destinate celor mici.

Postarea este ilustrată cu o poză a lui Emil Dorian extrasă din necrologul publicat în numărul din 14 iunie 1956 al Gazetei literare.

[1] Cărţile au rămas neterminate (Jurnal 1945-1948), Editura Compania (2013) pp. 355-357.

[2] În anul despre care vorbim, atribuţiile cenzurii erau exercitate de Direcţia Presei, Direcţia Literară şi Direcţia Regionalelor din Ministerul Artelor şi Informaţiilor; ulterior, de mai celebra Direcţie Generală a Presei şi Tipăriturilor din acelaşi minister. A se vedea Liliana Corobca – Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist (Cartea românească, 2014)

[3] Alexandru Jar (1911-1988), scriitor şi publicist, ilegalist, ocupant al mai multor posturi de răspundere după 23 august 1944, soţul revoluţionarei Olga Bancic, membră a rezistenţei franceze, executată de autorităţile naziste.

[4] Editura C.G.M., 1946.

[5] Ambele apar în 1949 la Editura pentru Literatură şi Artă.

Emil Dorian – Primăvară nouă. Poezii pentru copii şi tineret (I)

Recolta literară a anului 1948, a fost, cel puţin în domeniul cărţilor pentru copii şi tineret, destul de săracă. Era, în fond, acel „an de pregătire", după cum îl caracteriza Octav Şuluţiu în nr. 830 din 30 decembrie 1948 al ziarului Naţiunea. Apariţiile editoriale reflectau în mare parte producţia anului precedent. Nici în materie de rigoare ideologică nu se petrecuseră mari schimbări, dată fiind inerţia mult mai ridicată a literaturii pentru cei mici, domeniu mai gingaş, în care adaptarea la noile cerinţe ale realismului socialist se făcea cu paşi mai mici decât în restul creaţiei artistice. Acestea sunt condiţiile în care apare la recent naţionalizata editură Socec volumul de versuri Primăvară nouă. Poezii pentru copii şi tineret al medicului şi scriitorului evreu Emil Dorian (pseudonim al lui Emil Lustig, 1893-1956). Deşi cu o operă medicală şi literară destul de întinsă, Dorian se consacră scrisului pentru copii abia după război, când îi apar, alături de cartea de care ne ocupăm azi, Steagurile inimii (1949) şi Bună dimineaţa (1953). Am putea fi tentaţi să punem această retragere din câmpul literaturii „serioase”, pentru adulţi, pe seama dezamăgirilor progresive pe care i le provoacă artistului, adept convins de altminteri al ideilor de stânga şi apologet al noului regim, transformările produse instaurarea socialismului real. Acesta este sensul neechivoc al însemnărilor din Cărţile au rămas neterminate (Jurnal 1945-1948) (Editura Compania, 2013).

Parcurgând Primăvară nouă, cititorul poate uşor rămâne cu impresia că are de a face cu o colecţie de versuri eterogenă, caracter dat în primul rând de caracterul bipartit al cărţii (jumătate versuri originale, jumătate traduceri din scriitori de limbă idiş precum Eliezer Steinbarg, I.L. Peretz sau H. Rabinson)). Ne vom opri, aşadar, la prima parte şi vom face abstracţie de cea de a doua, căci ea este cea care ni-l dezvăluie pe Dorian autorul pentru copii. În fruntea grupajului de poezii proprii o pune pe cea intitulată Şantier şi care exprimă, simbolic, efervescenţa activităţii de primenire şi reconstrucţie pe care o regăsim şi în titlul cărţii: „Copii, e primăvară nouă!/ Zâmbeşte-ogor lângă ogor/ Ies vesel pluguri şi tractoare/ Şi taie brazde-n urma lor.” Copiii sunt îndemnaţi la acţiune constructivă în noul context proletar al orânduirii recent instalate cu drepturi depline („Să tragem un chenar cu roşul/ Drapelelor muncitoreşti. [...] Când o să vină dinspre poartă,/ Cu chipul lui surâzător,/ Nici n-o să-şi recunoască şcoala/ Tovarăşul învăţător!”). Este sensul pe care îl comunică, cu optimism, şi poeme precum Redeşteptare („Soseşte din larguri un dulce fior/ Dau mugurii-n floare şi fluturii zbor./ Hoinarele doruri sunt iarăşi pe drum, / O, cât de frumoasă e viaţa acum!”) sau Un orfan cântă (Copii, de-aici, de pretutindeni/ Veniţi alăturea de noi/ Să-ntindem jocul nou şi cântul/ Cât e de lung şi lat pământul,/ Acum când nu mai e război/ Şi din ruini fumegătoare,/ Surâde viaţa-nvingătoare!”).

Nu toate bucăţile au caracterul militant al celor din care am citat. Multe poezii sunt versificări ale unor întâmplări cu animale, adesea sentimentale şi lirice în registru minor, pe linia Gârleanu/Brătescu-Voineşti, fără cruzimea pe care o găsim în multe din creaţiile acestora din urmă (Pisicul şi lăpticul, Doi tovarăşi, Pisica în excursie). Altele sunt adevărate fabule cu morală explicită (Oala de fier şi oala de lut, Vulpea şi galoşul, Măgarul şi stăpânii săi). Câteodată Dorian se abate de la sensul fabulei clasice; de pildă în Greierele şi furnica, deşi nu munceşte şi se mulţumeşte să cânte toată vara, greierele este „recuperat” de societatea insectelor şi i se conferă rolul de agent însărcinat să aducă bucurie cu creaţia lui speciilor mai harnice. Trimiterea la rolul artistului într-o societate dominată de clasa muncitoare e transparentă.

Scene burleşti (uşor blamabile pentru spirit mic-burghez) găsim în La patinaj sau Convorbire în salon, ambele poezii greu de prizat de copii şi strecurate în carte probabil dintr-un stoc supranumerar al autorului, ca şi elegia Cântecul trandafirului, sau banala versificaţie din Cântecul igliţei sau O aventură, în care un răţoi şi consoarta sa descoperă, cu oroare, puşca unui vânător şi o aruncă în lac, pentru a scăpa de arma fatală. În cea de a doua parte a postării vom spune câte ceva despre aventura apariţiei acestui volum (peripeţiile autorului cu cenzura vremii) şi despre receptarea cărţii în epocă.

Un sportsman autor pentru copii

Cititorii revistelor pentru copii din lunile imediat premergătoare şi ulterioare instaurării republicii populare întâlnesc destul de des în paginile publicaţiilor specializate semnătura locotenentului Paul Epureanu. Pentru a da doar câteva exemple, la repezeală, acesta publică în „Licurici” tot felul de povestiri de aventuri şi acţiune sportivă, precum O vânătoare (nr. 17 din 2 august 1947), Cetatea de zăpadă (nr. 40 din 17 ianuarie 1948), Prima pereche de patine (nr. 41 din 24 ianuarie 1948), Năiţă ucenicul, „şampion” de patine (nr. 43 din 7 februarie 1948) şi destule altele. E un prozator prolific, dar fără strălucire, autor de bucăţi convenţionale, pe teme în principiu interesante pentru micii cititori, dar pe care nu reuşeşte să le facă cu adevărat atrăgătoare.

Epureanu e departe de a fi debutant; dimpotrivă, are în spate o lungă carieră interbelică de popularizator al sporturilor şi autor de volume despre viaţa ostăşească sau pentru copii. Mai are şi numeroase colaborări la Universul copiilor, Dimineaţa copiilor sau Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor, unde scrie bucăţi pe teme sportive. E sportsmanul perfect al vremii[1]; locotenent rezervist, el a practicat înotul şi atletismul şi îşi valorifică experienţa printr-o producţie impresionantă de cărticele şi broşuri (Zece minute pe zi exerciţii libere de gimnastică şi Înotul. Cum se poate învăţa. (1924), Înotul din (1926) etc.). În numărul 7524 din 12 noiembrie 1927 al ziarului Dimineaţa, Epureanu, care publicase recent volumul Un erou al copilăriei, e numit „atrăgătorul povestitor al tineretului”. Există desigur şi voci lucide, ca cea a cronicarului care semnează m.sb. (probabil Mihail Sebastian) în Cuvântul nr. 1477 din 3 iunie 1929 articolul Premiile Academiei, care intuieşte corect mediocritatea fostului locotenent şi deplânge situaţia în care se află cei care îl citesc pe Epureanu şi nu pe Lucian Blaga.

Spre jumătatea deceniului al patrulea al secolului trecut, Paul Epureanu, încă tânăr (se născuse prin 1897) era la zenitul gloriei sale literar-sportive. Expert respectat în domeniul sportului, cărţile lui umplu un raft de bibliotecă, contribuţiile din presa pentru copii (dar şi din cea pentru adulţi, în care publică mai ales materiale care exaltă spiritul patriotic al ostaşilor din Marele Război sau spiritul monarhic) sunt numeroase şi cu mare vizibilitate[2]. Cu atât mai puţin previzibilă este întâmplarea de-a dreptul senzaţională din 18 martie 1935. Iată ce se petrecuse. Locotenentul în rezervă ocupa un apartament în imobilul deţinut de mama lui în Calea Rahovei nr. 81, avându-i ca vecini pe soţii Teodorescu. În seara zilei cu pricina el trage trei gloanţe de revolver în doamna Teodorescu, rănind-o destul de grav. E reţinut de poliţie şi debitează o poveste bizară, anume că intenţionase să o ucidă pe femeie deoarece aceasta îi făcea farmece menite să-l împace cu fosta soţie[3].

Cazul se bucură de atenţie din partea presei acelor zile. Cuvântul, Lupta, Patria, Adevărul, Curentul etc. urmăresc evenimentele şi ne informează cu privire la succesiunea întâmplărilor. Arestat preventiv, atentatorul este prezentat spre examinare unei comisii medicale, spre a se stabili gradul său de discernământ în momentul comiterii faptei. Medicii decid că, suferind de o afecţiune psihică (mania persecuţiei), el acţionase iresponsabil, şi ca urmare a acestei decizii Epureanu este internat într-un ospiciu, nefiind pus sub acuzare. De aici relatările se întrerup, iar presa revine la relatarea realizărilor sale literar-sportive. Abia la 16 ianuarie 1936 ziarul Lupta (numărul 4269) publică un scurt articol intitulat Nebunii se plimbă liberi prin oraş, în care se relatează că Epureanu, eliberat cu prea mare uşurinţă din sanatoriu, încercase să o ucidă din nou pe chiriaşa mamei sale, de data asta fără a o nimeri. Ca urmare a acestui nou atentat, el este internat din nou, iar din acest punct firul evenimentelor se rupe iar (cazul, aflăm din numărul 297 din 27 octombrie 1936 al ziarului Universul, ar fi reprezentat o dovadă a lipsei „ideii de justiţie”).

Pentru a încheia prezentarea cazului Epureanu-Teodorescu, se cuvine menţionat articolul Farmece din numărul 2561 al Curentului din 21 martie 1935, în care Cezar Petrescu se opreşte asupra senzaţionalului episod pentru a deplânge obscurantismul şi înapoierea societăţii noastre:

Victima în tovărăşie cu fosta soţie izgonită de-acasă a sus numitului rezervist în oştire şi foarte activ pionier al sportului, apelase la puteri oculte şi la duhurile diavoleşti pentru a-l întoarce pe locotenentul Paul Epureanu la vechea sa dragoste. Poate i-a făcut cu ulcica. Poate voia să-l aducă noaptea călare pe prăjină. Poate că îi punea anume buruieni în scăldătoare şi anume ingrediente in sosul mâncărilor. Aceasta o vom afla la judecarea procesului.

Deocamdată rămâne faptul brut. Un om de cultură, familiarizat cu tiparul, un om care probabil are aparat de radio acasă şi ii poate demonta lămpile ca să demonstreze că înlăuntrul nu se află închis cine ştie Ce demon, ci numai o complicată structură mecanică pentru a surprinde undele sonore din văzduh; un asemenea om crede cu simplitatea negrului din Dahomei, cu puterea farmecelor şi nu băuturi vrăjite. Crede şi se teme de asemenea drăcii. Se teme şi merge până la suprimarea vrăjitoarei.

Iată-ne întorşi la epoca lui Despot-Vodă. Bineînţeles cu deznodăminte mai puţin dramatice. Cu episoade frizând mai degrabă tragicomicul.

Un detaliu amuzant despre calitatea presei noastre din acele zile: Lupta (nr. 4026 din 24 martie 1935) publică o scurtă relatare a faptelor intitulată Crima din Strada Ferentari, în care se spune că „Tribunalul Ilfov secţiunea 5-a a confirmat ori mandatul de arestare emis de d. judecător de instrucţie al cabinetului 6 în contra fostului locotenent Paul Epureanu care a ucis cu mai multe focuri de armă pe proprietara mamei sale”. Autorul acestui text a reuşit performanţa ca în doar câteva rânduri să prezinte eronat nu doar locul faptei (Ferentari în loc de Rahovei), ci şi calitatea victimei (doamna Teodorescu era nu proprietară, ci chiriaşă) sau rezultatul acţiunii aprigului locotenent (victima fusese rănită, nu ucisă)...

Indiferent care va fi fost adevărul omenesc sau juridic, Paul Epureanu nu pare să fi fost sancţionat prea sever de societate. În anii care au urmat, el şi-a continuat activitatea literară şi de popularizator al vieţii sportive şi militare, cel puţin până prin 1945-1946. Semnătura lui mai apare de câteva ori în presa postbelică — am început acest text cu enumerarea câtorva contribuţii ale lui la publicaţiile pentru copii — dar dispare la sfârşitul celui de al cincilea deceniu al secolului trecut. E greu de spus ce se va fi întâmplat cu autorul. Să fi murit? Să fi fost epurat (nu e un joc de cuvinte!) din cauza unui dosar de cadre cu probleme? Greu de spus deocamdată...

Fotografia lui Paul Epureanu este luată din ziarul Adevărul, numărul 15701 din 22 martie 1935, iar caricatura, din Rampa numărul 2613 din 15 iulie 1926. 

[1] În Dimineaţa nr. 7134 din 7 octombrie 1926 e numit „unul din cei mai consacraţi sportsmeni”.

[2] Zările se luminau în negura munţilor. Tunurile mugeau de cutremura pământul. Văile clocoteau de strigăte, urlete, de împuşcături, de vaiete și de plesnitura obuzelor. Pe înserate luptătorii de la Oituz se cuibăreau în gropile săpate pe repezeală. Alungaseră dușmanul, îi luaseră câteva sute de prizonieri și trei mortiere mari.

.... Regele îi îmbărbătase, Regele îi întărise, Regele îi mânase în luptă, Regele era cu ei. (Regele, în Realitatea ilustrată nr. 338 din 20 iulie 1933).

Povestea unei gamele (1932), cu schiţe de război, este volumul care aduce consacrarea lui Epureanu ca scriitor de factură militară.

[3] Cea mai serioasă relatare a cazului o găsim în numărul 2560 din 20 martie 1935 al ziarului Curentul, care vorbeşte despre „o curioasă tentativă de crimă”.

Un personaj şi trei autori: Ilie Gălăgie

În numărul 3 din 1 februarie 1952 al „revistei pionierilor şi şcolarilor editată de Comitetul Central U.T.M.”, Licurici, îşi face intrarea în scenă Ilie Gălăgie. El este protagonistul unui serial în şase episoade, apărute, cu pauze, până în numărul 13 din 1 iulie. Primele trei părţi (în realitate, povestiri de sine stătătoare) sunt semnate de Victor Piţigoi, umorist de oarecare notorietate, născut în 1927 (contributor şi la almanahul Cuplete şi scenete umoristice din 1950, despre care am scris acum mai multă vreme aici). Urmează un grupaj de caricaturi cu epigrame (la 15 martie), după care sunt publicate ultimele două bucăţi, realizate de Alecu Popovici (1927-1997, cunoscut autor de teatru pentru copii) şi, respectiv, Nicolae Minei (1922-2000, activ într-o multitudine de zone, de la literatura pentru copii la publicistică şi istorie, la revista Magazin istoric). Este, aşadar, de aşteptat un anume grad de eterogenitate, iar lectura bucăţilor îl confirmă.

Ilie Gălăgie este, din capul locului, un personaj negativ. Este un copil neascultător şi pus pe fapte rele la şcoală şi nici comportamentul lui acasă nu e mult mai bun. Este vorba, în definitiv, de banale defecte ale şcolarului codaş: suflatul, neînvăţatul lecţiilor sau pregătirea de fiţuici în vederea unei fraude la teza la geografie. Sunt ipostazele în care îl surprinde Victor Piţigoi în povestirile scrise de el. Desigur, purtările rele nu rămân nesancţionate: Ilie ajunge la gazeta de perete (instanţă critică a opiniei publice şcolare menită să îndrepte neajunsurile), ba chiar ajunge şi bătaia de joc a colegilor când afirmă, ignorant, că la cinematograf nu e nevoie de electricitate – strada lui fusese recent electrificată! – căci doar în sală e întuneric. Nici cu gestionarea timpului nu stă grozav şcolarul nostru; prins cu fotbalul, el nu mai găseşte vreme pentru învăţat. Este, totuşi, un personaj complex. Lui Ilie îi place mult să deseneze. E drept că uneori recurge la gesturi extreme, cum ar fi legarea pisicii cu aţe pentru a o fixa în poziţie necesară realizării unui portret, dar e interesantă pasiunea copilului pentru artele plastice. El se revoltă că e nevoit să memorizeze multiple informaţii aride la geografie (ajungând, ridicul, să-şi dorească ca pe planetă să existe un singur multe, un singur râu şi o singură mare), dar revolta lui e în felul ei foarte modernă şi trimite, protocronist, la chestiunea ajustării planului de învăţământ la aptitudinile elevilor. Indiferent ce face, Ilie n-o nimereşte bine; el ajunge bunăoară să fie criticat pentru consumul excesiv de hârtie de desen.

Schiţa lui Alecu Popovici (numărul 12 din 15 iunie 1952) poartă titlul Ilie Gălăgie şi vărul său Năstase[1]. Dacă Victor Piţigoi îl înfăţişase până acum pe Ilie ca pe un elev cu defecte în esenţă benigne, Alecu Popovici ne prezintă un erou de-a dreptul sadic. Vizitat de Năstase, vărul lui de la ţară, Ilie îl duce pe acesta într-o plimbare prin Bucureşti şi îşi bate joc în fel şi chip de bietul băiat din mediul rural, ajungând în cele din urmă să-i spună că la semafor culoarea roşie este destinată traversării străzii de către provinciali. Naiv, Năstase trece pe roşu şi este la un pas de a fi călcat de o maşină. Este momentul trezirii şi, după morala pe care o face un miliţian, Ilie îşi dă seama că a mers prea departe, dar e limpede că Alecu Popovici a introdus o dimensiune de-a dreptul malefică în caracterul personajului.

Finalul peripeţiilor lui Ilie Gălăgie, imaginat de Nicolae Minei (numărul 13 din 1 iulie 1952), este intitulat Ilie Gălăgie urcă pe munte. De data asta Ilie pleacă într-o excursie montană cu un alt văr (e vorba de o drumeţie sub egida C.G.M., organul sindical tutelar al epocii). Indisciplinat, micul excursionist nu respectă sfaturile mai experimentatei sale rude şi nu îşi gospodăreşte judicios energia pe traseu, aşa că îi este imposibil să îşi continue mersul. Neascultarea, spiritul aventurier, reprezintă, în continuarea seriei lui Victor Piţigoi, defecte minore, satirizate cu blândeţe.

Azi căzut în deplină uitare, Ilie Gălăgie este, probabil, primul copil neastâmpărat al literaturii române juvenile de după 1948. El va fi suferi o dublare şi se va transforma în Tică şi Rică (din romanele lui Leonid Petrescu, despre care am scris aici, aici sau aici), iar Tiberiu Utan îl va consacra prin Ciopârţilă.

Este greu de spus cine este autorul ilustraţiilor la textele despre Ilie Gălăgie, cu excepţia ultimului, unde este menţionat explicit V. Crivăţ.

La data de 23 iulie acest blog împlineşte 15 ani, o vârstă matusalemică pentru blogosfera noastră. 

[1] Proza va apărea şi în publicaţia Libertatea noastră a românilor din Ungaria la 15 septembrie 1952.

Tudor Arghezi şi două poezii din Cravata roşie

Fapt îndeobşte cunoscut, după suita de articole a lui Sorin Toma (Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei), apărute în Scânteia între 5 şi 10 ianuarie 1948, Arghezi intră într-un con de umbră şi nu mai poate publica nimic până în 1954, după moartea lui Stalin (evident, dacă facem abstracţie de traducerea fabulelor lui Krîlov apărută în 1952). În acest punct studiul literaturii pentru copii, ramură de regulă desconsiderată, ne poate ajuta. După cum iar se ştie, Arghezi reapare cu un volum propriu odată cu Prisaca (1954), scriere adresată micilor cititori. 1954 ar reprezenta aşadar finalul unei perioade de peste şase ani în care poetul fusese, practic, interzis.

O cercetare mai amănunţită a epocii arată însă că re-debutul lui Arghezi are în realitate loc cu un an mai devreme, în 1953. În Amurgul demiurgilor. Arghezi, Blaga, Călinescu (Floarea darurilor, 1998), Pavel Ţugui rememorează circumstanţele în care scriitorul este readus în circuitul editorial. Fostul demnitar cultural comunist îşi aminteşte:

La sfârşitul lui octombrie 1953, am primit înştiinţarea de la Poet despre depunerea versurilor la redacţii. Din proprie iniţiativă, Sonia Olaru, redactor-şef la revista Cravata roşie, s-a deplasat la începutul lui septembrie 1953 la Mărţişor şi i-a solicitat poetului versuri pentru copii. Autorul a trimis redacţiei un grupaj de poezii. Astfel apar în Cravata roşie nr. 7 din septembrie 1953 poeziile Plaja şi Şcoala.

Informaţia e desigur foarte valoroasă, dar, în spiritul lui Ronald Reagan, care nu ezita să folosească expresia „trust but verify” (luată de la ruşi!), am purces la verificarea afirmaţiilor lui Ţugui. A rezultat că Arghezi a publicat într-adevăr dipticul sus-pomenit în revista Cravata roşie, dar în numărul 17, nu 7, iar data apariţiei numărului este 1 septembrie. Este astfel de văzut şi în ce măsură informaţia cu privire la drumul Soniei Olaru la Mărţişor în septembrie 1953 este corectă, ştiut fiind că de regulă sumarul numerelor se alcătuia cu zile bune înainte de data menţionată pe coperta revistei.

Maia Radovan – Împărăţia balaurului

Din producţia pentru copii de până la părăsirea ţării – foarte restrânsă, de altfel – a Maiei Radovan face parte şi povestirea Împărăţia balaurului, publicată în volum de Federaţia Naţională a Foştilor Deţinuţi şi Internaţi Politici Antifascişti. Cartea, al cărei an de apariţie nu este menţionat, face parte probabil din lucrările anilor 1948-1949. Textul relatează presupusa experienţă auctorială a întâlnirii, pe plaja de la Mangalia, a unui bărbat care se bucura de apă, soare şi nisip, alături de numeroşii copii aflaţi în tabără.

Copiii, tot jucându-se cu mingea în apă, la un moment dat o azvârliră în capul unui om care se scălda şi ei. Acesta o prinse şi, voind să le tragă un pui de spaimă, îi ameninţă că nu le-o mai dă înapoi. Şi ieşi cu mingea la mal. Băieţii se repeziră în urma lui, rugându-l care mai de care, cu vocile înecate în lacrimi, să le dea mingea. Atunci un băieţaş, cu părul ca ţepii unui arici, observă că străinul avea nişte semne neobişnuite pe glezne, parcă purta câte o brăţară de urme roşii-vinete.

— Ce sunt astea, nene, pe piciorul matale? întrebă el curios.

Să recunoaştem că introducerea nu e tocmai rea. Suspense-ul introdus de apariţia omului, cu misterioasele lui „brăţări”, sporeşte interesul cu care se citeşte proza. Misterul se rezolvă însă pe dată când bărbatul le mărturiseşte copiilor că e vorba de semnele lăsate pe picioarele lui de lanţurile purtate în puşcărie – nu una pentru deţinuţii de drept comun – ci într-o închisoare pentru deţinuţii politici comunişti. Discuţia cu micii vilegiaturişti se transformă treptat în monologul fostului deţinut, plin de locurile comune ale discursului dominant privind lupta clasei muncitoare împotriva exploatării din timpul regimului burghezo-moşieresc („Dar ţineţi minte: pentru ca voi să puteţi astăzi veni la mare, să fiţi hrăniţi bine şi să vă puteţi juca în voie, au fost oameni care au suferit bătăi, schingiuiri şi temniţă grea. Mulţi dintre ei au fost chiar împuşcaţi!”).

Povestitorul relatează apoi luptele greviştilor de la Griviţa din februarie 1933, neomiţând să evoce figura faimosului (în epocă) Vasile Roaită şi a legendarei sale sirene, după care ajunge în punctul focal al povestirii sale, celebra închisoare Doftana, locul de ispăşire a pedepsei pentru muncitorii condamnaţi pentru a-şi fi cerut drepturile. Este Împărăţia balaurului din titlul cărţii, pomenită într-un cântec intonat de deţinuţi, pe care omul cu gambele marcate de cicatrici îl cântă nostalgic („E-o temniţă-n ghearele unui balaur. / Un monstru în chip de bărbat, / Cu colţi de panteră, cu urlet de taur / şi ochi ca de câine turbat.”)

Autoarea nu lasă nebifat niciunul din punctele naraţiunii oficiale referitoare la Doftana (odioasele bătăi administrate deţinuţilor, temutele celule H servind drept carcere, solidaritatea celor de afară, cu pachetele pline de obiecte subversive strecurate în interior etc.) Toate acestea se petrec până la data de 10 noiembrie 1940, ziua cutremurului distrugător care lasă închisoarea în ruine şi îi ucide pe mulţi din cei închişi acolo. Este un moment redat cu dramatism, folosit pentru a se scoate în evidenţă eroismul muncitorilor care luptă din răsputeri pentru a-şi salva camarazii prinşi sub dărâmături. Este menţionat un alt erou al clasei muncitoare venerat în acei ani, Ilie Pintilie, victimă a dezastrului, iar naratorul aşază şi o cărămidă la edificiul cultului personalităţii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, aflat în plin avânt („În fruntea noastră era tovarăşul Gheorghiu-Dej. Deşi rănit grav, el ne îndemna energic la lucru şi ajuta pe cei răniţi.”). Foarte pe scurt – de altfel şi fără vreo legătură cu contextul tragediei de la Doftana – sunt evocate figurile altor doi martiri ai clasei muncitoare, Filimon Sârbu şi Elena Pavel, azi căzute complet în uitare.

Pe principiul antitezei dintre anii negri ai regimului burghezo-moşieresc şi anii luminoşi ai noului regim de democraţie populară, povestea muncitorului („adevărată”, insistă Maia Radovan) se încheie pe un ton apoteotic:

„Împărăţia Balaurului” nu mai există, căci balaurului i s-au tăiat capetele. Iar nouă, celor ce am trecut prin suferinţe grele, ne-a fost dat prin munca şi lupta poporului muncitor de sub conducerea Partidului Muncitoresc Român să vedem înfăptuită scumpa noastră Republică Populară, pe care o iubim şi o vom apăra cu tot sufletul, pentru că numai în ea poporul nostru muncitor va duce o viaţă din ce în ce mai fericită, de roadele căreia în primul rând o să vă bucuraţi voi, cei mici, care sunteţi viitorul nostru.

Sunt sintagme care ar fi putut la fel de bine să fie luate din orice articol de propagandă al vremii. Maia Radovan renunţă la efortul (minim, de altfel) de a literaturiza conţinutul ideologic şi îl pune pe erou să vorbească ca la o banală şedinţă de partid. Împărăţia balaurului nu lasă, probabil, nicio urmă în mintea tinerilor cititori ai vremii.

Nu am putut identifica autorul ilustraţiilor (nemenţionat nicăieri). Poza Maiei Radovan este reprodusă din Revista literară nr. 12 din 4 mai 1947.

Maia Radovan – Carnetul unui şcolar (II)

Cea de a doua jumătate a carnetului lui Ionel (cea cuprinsă între septembrie şi ianuarie) conţine cele mai semnificative evenimente relatate de micul diarist. Începerea şcolii aduce cu sine o multitudine de personaje, mai ales elevi, precum şi întâmplări noi şi pline de semnificaţie. Rutina clasei de băieţi este perturbată de sosirea unui nou coleg, Maxim Teodoru. Deşi infirm, cu un picior mai scurt ca celălalt, şi prin aceasta supus iniţial batjocurii unei părţi a micilor şcolari, acesta, fiu de muzicant, este el însuşi un violonist înzestrat, calitate care îi atrage în cele din urmă preţuirea colectivului şi prietenia câtorva copii. Când Maxim, bolnav, lipseşte câteva zile de la şcoală, este vizitat de Ionel şi de un alt băiat, Aurel, îngrijoraţi de absenţa noului lor prieten. Este un prim semn de solidaritate cu cel aflat la ananghie

Carnetul unui şcolar îi ajută pe tinerii săi cititori să facă cunoştinţă cu iniţiative caracteristice noii educaţii promovate în regimul proaspăt instalat. Cu numai puţin timp înainte de înfiinţarea Organizaţiei pionierilor (30 aprilie 1949), elevii se organizează în grupe care se întrec la învăţătură şi comportament, a căror activitate este cuantificată prin numărul de puncte negre sau roşii obţinute în timpul şcolii. Sensibili la nevoile colegilor lor, băieţii înfiinţează şi o asociaţie numită „PA” (Prietenii adevăraţi). Este un adevărat Männerbund mai degrabă burghez, lipsit de incluzivitatea cu care se vor lăuda noile asociaţii ale tineretului, căci cei mai slabi de înger nu sunt acceptaţi („Marinescu să nu fie primit, căci PA-ul are nevoie de băieţi şi nu de «păpuşi»”). Asociaţia va trece primul ei mare test în momentul în care se pune problema ajutorării aceluiaşi Maxim Teodoru. Sora lui fusese bolnavă, iar pentru a achita cheltuielile de spitalizare domnul Teodoru fusese nevoit să-şi amaneteze vioara, fără de care nu îşi putea câştiga existenţa. PA va organiza un târg de sărbători la care vor fi vândute obiecte construite de elevi, acţiune de mare succes, în vederea căreia se strânge suma necesară recuperării viorii, rămânând şi un surplus care va fi investit în rechizite şcolare.

Este interesant să vedem în cartea Maia Radovan o formă de trecere, un fel de verigă-lipsă, între vechea literatură „burgheză” pentru copii şi tineret şi literatura „nouă”, realist-socialistă, promovată începând din 1948. Însemnările lui Ionel acoperă evenimente care se petrec cel mai probabil prin 1947-1948 (ştim că suntem la câţiva ani după război, dovadă peripeţiile tragice prin care a trecut Măricica), după cum ştim şi că armata germană a fost învinsă. Nu s-au statornicit însă noile realităţi, iar atmosfera din familiile personajelor este mai degrabă mic-burgheză (în anii imediat următori regula va fi ca majoritatea copiilor să aibă părinţi muncitori sau ţărani). Tatăl lui Ionel, prezent în câteva scene în care dă sfaturi bune, are apucături burgheze. El are un birou de lucru, la începutul toamnei înveleşte trandafirii în paie ca să nu îngheţe, în preajma Crăciunului (sărbătoare a vechiului regim, evocată fără reţineri) aduce un porc de la ţară. Învăţătorului i se spune „domnul”, deşi acelaşi „domn” le recomandă copiilor reviste sovietice cu jucării drept model pentru obiectele pe care urmează să le confecţioneze. Lecturile copiilor sunt amestecate: Elenuţa, sora naratorului, îi citeşte acestuia din Călătoria lui Nils Holgersohn (sic) de Selma Lagerlöff (sic), iar Alizar, unul din colegii lui Ionel, primeşte de sărbători trei cărţi de Jules Verne. Pe de altă parte, grupa lui Ionel, câştigătoare a întrecerii şcolare, primeşte drept premiu Copilăria lui Gorki şi Dragii mei copii de Lev Kassil[1], ca şi Povestiri de Valentina Oseeva[2]. Singurul autor român reprezentat aici este Sadoveanu cu Dumbrava minunată.

Fără să fie o scriere remarcabilă, Carnetul... Maiei Radovan este totuşi o carte interesantă şi are cel puţin meritul de a contribui la popularea adevăratului deşert pe care îl reprezenta producția literară autohtonă pentru copii din primii doi ani ai regimului comunist. Fără să creeze personaje sau întâmplări cu adevărat memorabile, autoarea scrie o proză capabilă să stârnească interesul tinerilor cititori; în plus, gradul de conformare la noile cerinţe ale creaţiei literare este relativ redus, într-o vreme când autoarea producea lucrări intens propagandistice precum Ilie îşi croieşte o viaţă nouă (Editura de Stat, 1949). Ecoul în presă al cărţii a fost practic inexistent, redus la câteva semnalări scurte apărute în Universul (precum numerele 296 şi 303 din 12 şi, respectiv, 30 decembrie 1948, texte identice). Autorul notei scrie: „În carnetul pe care Răducu l-a primit în dar de ziua lui se găsesc însemnate nenumărate întâmplări pe care citindu-le, micii cititori le vor regăsi cu uşurinţă în propria lor viaţă. Aici povestirea Maiei Radovan îşi scoate subiectul din viaţa de fiecare zi a copiilor, cu bucuriile şi necazurile ei.” Observaţia e corectă, sunt întâmplări cotidiene; mai puţin corectă e redarea numelui protagonistului, pe care îl cheamă, după cum ştim, Ionel.

[1] Apărută la Cartea rusă în 1947.

[2] Cartea rusă publică în 1948 Cuvântul magic de Valentina Oseeva, mult mai cunoscută pentru volumele despre Vasiok Trubaciov, populare şi la noi la începutul deceniului următor.

Maia Radovan – Carnetul unui şcolar (I)

Maia Radovan (1923-2016, pseudonimul Ariadnei Şalari) a avut o carieră literară scurtă în România, pe care părăsit-o în 1949, pentru a se stabili în Moldova sovietică, unde și-a continuat decenii de-a rândul activitatea începută în țară[1]. Atenţia pe care ea o acordă literaturii pentru copii datează din perioada când scria la Flacăra, unde îi apar articole precum Literatura din trecut pentru copii[2], în care tânăra jurnalistă se războiește cu scrierile din vechea orânduire burghezo-moșierească. Ea nu rămâne multă vreme în postura de teoretician, ci atacă domeniul de timpuriu în calitate de autoare de cărți pentru micii cititori. Din câte cunoaştem, Maia Radovan a publicat la noi două volume pentru copii, dintre care unul, intitulat Împărăția balaurului[3], este inspirat din suferințele comuniștilor întemnițați la Doftana. Cel de al doilea, ceva mai cunoscut la vremea lui, deşi azi uitat, Carnetul unui şcolar, este publicat la Editura de Stat – Literatură pentru tineret în 1949. 

Școlarul din titlu este Ionel Radeș, un puști de zece ani, iar carnetul (un cadou primit de la tata cu ocazia zilei de naștere) cuprinde jurnalul pe care acesta îl ține între lunile iunie și ianuarie. Este, practic, o perioadă care acoperă vacanța de vară și prima parte a anului școlar următor. Pentru fiecare lună a sezonului estival este consemnată o întâmplare semnificativă, astfel încât jurnalul este aici echivalentul (stângaci mascat) al unei serii de trei povestiri practic independente. Astfel, luna iulie are drept cap de afiş jocul de-a războiul practicat de două echipe de băieți, prieteni ai lui Ionel. Confruntarea opune tabăra aztecilor lui Montezuma conchistadorilor lui Cortez și este câștigată (corectând rezultatul istoric) de primii. Locul bătăliei este reprezentat de șantierul casei în construcție a unui vecin (Ivancea), iar în timpul aprigei încleștări clădirea suferă o serie de distrugeri, remediate în cele din urmă de echipa comună a aztecilor și conchistadorilor, la intervenția plină de tact a tatălui lui Ionel.

Una din temele jurnalului lui Ionel o reprezintă combaterea superstiţiilor, un subiect amplu dezbătut în cadrul așa-numitei educații ateist-științifice oficiale. Când frățiorul lui, Sănducu, e speriat de un băiat mai mare, care îi arată un strigoi ascuns într-un beci, Ionel pune lucrurile la punct și, împreună cu alți prieteni, îi demonstrează copilului că terifianta arătare nu e decât un bostan gătit ca să pară înspăimântător.  

 Spre sfârșitul lunii iulie, în carnet apar însemnări despre Măricica („mica noastră eroină”), o fetiţă de abia nouă ani, rămasă orfană în urma războiului recent încheiat. Nu e totuși vorba de o victimă pasivă, căci copila dă dovadă de o temeritate ieșită din comun, ajutând trupelor româno-sovietice care îi alungă pe hitleriști. 

Un personaj adult important în economia exercițiului diaristic este moş Toma, pădurarul, depozitar al unor povestiri pe care le împărtășește bucuros copiilor care îl vizitează. Din categoria acestor naraţiuni face parte excursia la fabrica de hârtie locală împreună cu o altă fetiță, Anicuța, care își dorește neapărat un coif din hârtie roșie. Vizita în fabrică, cu consemnarea, nelipsită de umor, a etapelor procesului tehnologic de fabricare a hârtiei ­— asemenea acțiuni devin locuri comune în literatura juvenilă a vremii — este un episod căreia autoarea îi acordă o pondere destul de importantă.

Momentul central al lunii august este călătoria pe care o face Ionel, însoțit de Măricica și de fratele ei, Rică, într-un sat din apropierea orășelului în care locuiesc. Scopul voiajului (nu ușor, din cauza precarității mijloacelor de transport) se înscrie în eforturile de demascare a unei impostoare, baba Drăgoasa, cunoscută pentru pretinsele ei puteri vrăjitorești. Desprinsă parcă din universul lui Hansel şi Gretel, povestirea ni-i înfățișează pe copii în luptă cu impostoarea care pretindea produse de la naivii care o credeau în stare să îi ajute cu vrăji. (Va urma)

Volumul este bogat ilustrat, dar din păcate autorul desenelor nu este menționat. Mulțumiri domnului Valentin Gheonea pentru a-mi fi sugerat să citesc articolul din Apostrof, stimulându-mi interesul pentru creația Maiei Radovan.

---

[1] După unele informații, decizia tinerei scriitoare de a părăsi România s-ar fi datorat dezamăgirii sentimentale încercate în relația cu Saşa Pană, împreună cu care scrisese o piesă într-un act (Aşa întrecere înțeleg și eu!). A se vedea, pentru informaţii biografice, articolul Mirelei Nagâț Reeditat în ’21 din Apostrof nr. 9 (376) din 2021 sau lucrarea lui Ion Ciocanu, Scriitori de ieri şi de azi, Litera internațional, 2004.

[2] Flacăra nr. 9 din 29 februarie 1948.

[3] Menționat în teza de doctorat a Siminei Bădică, Curating Communism. A Comparative History of Museological Practices in Post-War (1946-1958) and Post-Communist Romania, Central European University, Budapesta, 2014.

 

Octav Pancu-Iaşi – Timpul stă în loc? (III)

Articolul din Flacăra al lui Geo Şerban[1] nu avea cum să rămână fără urmări. În virtutea obiceiurilor vremii, critica trebuie să fie urmată de autocritică. Era nu doar o obligaţie cutumiară, ci practic o obligaţie derivată din indicaţiile date de la cel mai înalt nivel al conducerii politice. Critica şi autocritica, un cuplu de concepte aflate în interacţiune dialectică, ar fi reprezentat de altfel „un ajutor nepreţuit în creşterea şi dezvoltarea noastră”, aşa cum proclama la 26 februarie 1948 Ana Pauker la tribuna congresului de înfiinţare a partidului unic al clasei muncitoare[2] şi cum vor sublinia, în nenumărate rânduri, documentele de partid din anii imediat următori[3]. Nu este aşadar surprinzător să citim în numărul 118 din 8 aprilie 1950 o scrisoare adresată redacţiei de către de Octav Pancu-Iaşi şi intitulată „Îmi însuşesc pe deplin critica adusă de Flacăra”. Documentul, exemplar atât pentru formă, cât şi pentru conţinut, începe cu formula fixă „dragi tovarăşi”, urmată de recunoaşterea spăşită a deficienţelor semnalate de revistă: 

Aşa cum subliniază articolul din „Flacăra”, placheta mea pentru copii „Timpul stă în loc?” aduce o contribuţie în această privinţă [educaţia tinerei generaţii], dar ea suferă din pricina unor însemnate lipsuri.

Aceste lipsuri constau în faptul că n-am insistat îndeajuns asupra educaţiei în spiritul dragostei de Patrie a micilor cititori, privind problematica organizării temeinice a timpului de muncă ca pe un fenomen izolat. Şi într-adevăr aşa este. Căutând să concretizez problema tratată, m-am mărginit să prezint un şir de fapte care apar rupte de visurile copilului, nu-l fac să tindă curajos spre aceste visuri şi, mai ales, nu-l educă suficient în spirit socialist, nu-i arată în mod artistic că învăţând mai spornic, el este mai de folos Patriei sale, el este părtaş la marele efort pe care-l face poporul nostru muncitor, ce se pregăteşte să devină un cadru cât mai pregătit al construcţiei socialiste şi comuniste, el slujeşte cauzei păcii.

Trecând peste exprimarea inabilă din ultima frază, cea cu poporul care se pregăteşte să devină „un cadru”, este semnificativă formularea explicită a instrumentalizării literaturii pentru copii, care trebuie să servească, în spiritul epocii, drept vehicul ideologic, mai degrabă decât ca divertisment, cu valenţe educative generale. Chiar mic, copilul trebuie să conştientizeze apartenenţa la marea masă a poporului, trebuie să se pregătească nu pentru atingerea unor obiective personale (meschine), ci pentru edificarea noii construcţii sociale.

Scrisoarea autocritică a lui Octav Pancu-Iaşi este alcătuită după toate regulile genului (recunoaşterea „păcatului”, cu prezentarea în detaliu a elementelor ce compun culpa, exprimarea regretului pentru erorile săvârşite, mulţumirile adresate instanţei critice pentru observaţiile — desigur juste — exprimate de aceasta). Cel criticat se angajează să „reia” şi să „întregească” placheta pentru a reflecta observaţiile făcute, dar din câte știm o nouă versiune a acesteia nu a apărut niciodată, dovadă a perfectului formalism al mecanismului critică/autocritică.

Ultima treime a răspunsului este consacrată potenţialilor receptori ai cărţii, pionierii şi şcolarii. Cititorul — desigur, un cititor aparţinând unui grup social prestigios, precum clasa muncitoare, țărănimea sau, în cazul de față, corpul elevilor din școlile de stat — era, după cum ştim, instanța supremă de validare artistică. Și pentru cititori autorul are cuvinte de mulțumire: 

Totuşi, n-aş putea încheia scrisoarea fără să adaug că de la apariția plachetei și până la articolul din „Flacăra”, am primit un ajutor, — și ce minunat e acest ajutor! — de la cei care salută cu entuziasm de nestăvilit o carte nouă pentru ei și care privesc cu dragoste și încredere pe scriitori. Am primit în permanență critica micilor cititori și ea a fost atât de bogată în îndrumări. încât mă voi strădui necontenit să le aplic în munca mea.

Cred că contactul scriitorului cu cititorii săi — copiii — trebuie să devină o preocupare de seamă a acestuia. 

Dialectica relaţiei cu tinerii cititori ar fi de fapt mai complexă, după cum explică Pancu-Iași în finalul scrisorii, căci, în calitatea sa de redactor al emisiunii pentru pionieri de la postul național de radio, el era privit de copii mai degrabă ca „mosafir” [sic] (chiar dacă unul „drag”), decât ca „prieten apropiat”, așa cum ar fi fost de dorit. Soluția?  Desigur, vizite mai frecvente la o școală generală, cu asistență la lecții și sprijin acordat gazetei de perete, lecturi și discuții cu elevii ale unor materiale din revista „Licurici”. Cu modestie, autorul nu își arogă meritul de a fi găsit el aceste remedii; ele se trag din „experiența vastă a scriitorilor sovietici”, argument suprem, după care nu prea mai rămânea mare lucru de spus.

Postarea este ilustrată cu un fragment din scrisoarea autocritică a lui Octav Pancu-Iaşi.

---

[1] Nr. 115 din 18 martie 1950.

[2] Un material bogat de la acest congres publică România viitoare în numărul 35 (873) din 26 februarie 1948.

[3] Pentru o sinteză a importanţei acordate criticii şi autocriticii, trebuie menţionat materialul intitulat Critica şi autocritica, lege de dezvoltare a partidelor comuniste, apărut în publicaţia Pentru pace trainică, pentru democraţie populară! numărul 5 (65) din 1950, reluat în Scânteia numărul 1653 din 8 februarie 1950, aşadar nu cu multă vreme înaintea autocriticii lui Pancu-Iaşi.

Octav Pancu-Iaşi – Timpul stă în loc? (II)

Apariţia plachetei lui Pancu-Iaşi este consemnată, alături de a altor câtorva volume pentru copii ale anului precedent[1], în articolul de bilanţ Din problemele mari ale literaturii pentru cei mici, semnat de Geo Şerban în Flacăra nr. 115 din 18 martie 1950. Publicistul are cuvinte de laudă pentru carte, pe care o apreciază drept „o satiră reuşită, plină de humor, la adresa copiilor care-şi pierd de pomană timpul”, imaginându-şi că „[m]icii ei cititori vor fi râs cu poftă de dezordinea lui Nicu, cel mereu ocupat fără a face totuşi nimic”. Aprecierea se preschimbă însă imediat într-o critică aspră:

Dar când vor fi vrut să nu-i semene şi să-nveţe din purtările celuilalt erou al povestirii, Sandu, cel care­-şi chibzuieşte astfel timpul încât are timp şi de joacă, nu prea au avut cum, căci autorul trece foarte grăbit tocmai peste partea cea mai importantă. El prezintă paralel pe Nicu cel dezordonat, căruia nu-i ajunge timpul pentru nimic şi pe Sandu, care îşi face în fiecare seară un plan, aşa că [sic] a doua zi timpul lui să nu se irosească fără folos. Lucruri juste, dar învăţătura din ele nu-şi dă pe deplin roade, pentru că autorul are o atitudine obiectivistă faţă de ambele cazuri.

Acuzaţia de obiectivism adusă lui Octav Pancu-Iaşi era una gravă în contextul epocii; ea era de multe ori asociată cu împăciuitorismul faţă de duşmanul de clasă, deşi în acest caz Şerban nu merge până acolo. Recunoscând meritul scriitorului de a nu fi didacticist, el îi reproşează acestuia că nu e totuşi convingător (acuzaţie întemeiată până la un punct, dar scuzabilă prin dimensiunile restrânse ale poemului, care nu permiteau elaborări prea complexe):

El [Pancu-Iaşi] nu reuşeşte însă să atragă pe copii, după părerea noastră, de partea lui Sandu, pentru că nu întăreşte acţiunile acestuia în fapte cât mai multe, convingătoare, şi mai ales pentru că nu pune deschis şi puternic chestiunea mobilului ce îl determină pe Sandu să înveţe.

Până în acest punct, criticile aduse (cu excepţia celei pentru „atitudinea obiectivistă”) par a fi îndreptate împotriva insuficientei fundamentări psihologice şi pedagogice, ceea ce poate reprezenta o linie rezonabilă. Lucrurile se dovedesc însă mai grave. Pentru critica realist-socialistă practicată la Flacăra nu există – fie şi în câmpul literaturii pentru copii – acţiuni gratuite sau având un unic scop intrinsec. Întreaga construcţie literară se cere subsumată unui obiectiv social-politic mai larg, în cazul de faţă, cel al construirii noii societăţi socialiste:

Silinţa la învăţătură nu e ceva înnăscut, care să existe la Sandu, nu e un scop în sine, ci este un mijloc pentru Sandu de a deveni un cetăţean de folos Patriei sale, un om învăţat care ca muncitor fruntaş, inginer, medic, aviator etc. să poată mâine fi în rândul luptătorilor care construiesc viaţa nouă. Credem că povestirea ar fi câştigat mult dacă ar fi mers mai departe, arătând spre exemplu cum organizarea timpului îi permite lui Sandu să-şi pregătească temeinic lecţiile, cum la şcoală este de asemenea evidenţiat, cum este stimat în consecinţă de colegi, bucurându-se de sprijinul lor colectiv. Acestea toate în contrast cu Nicu şi sigur că atunci cititorii povestirii ar fi avut prilejul să înţeleagă nu numai că dezorganizarea, lipsa de plan îi va face să nu-şi îndeplinească toate treburile, cu însuşi răul unui asemenea fapt, care constă în a nu fi folositor societăţii, rămânând în afara mersului ei. Autorul ar fi putut da povestirii sale un emoţionant conţinut patriotic, aşa cum de altfel se petrec lucrurile în realitate: tot mai mulţi copii consideră învăţătura ca sarcina lor de căpetenie, ca mijlocul de a participa, alături de cei mari, la înfăptuirea unor măreţe visuri. Să fi văzut copiii, citind această carte, de ce învaţă Sandu, că roadele pământului după care îşi împarte el timpul nu sunt numai ale lui, ci şi ale tuturor celor în mijlocul cărora trăieşte, să dorească fierbinte să-i semene. Desigur, cartea şi aşa contribuie la stimularea copiilor la învăţătură, dar ea nu insistă îndeajuns asupra educaţiei patriotice a copilului. 

Timpul stă în loc? face aşadar obiectul unei critici severe. Pe lângă obiectivism, cărţii i se impută izolarea de colectiv, spiritul individualist, ruperea de realitatea socială, ineficienţa educativă provocată în ultimă instanţă de atitudinea deficitară la capitolul patriotism. După reţeta uzuală, Geo Şerban îşi continuă articolul cu menţionarea unor surse sovietice din ale căror îndrumări tânăra noastră literatură pentru copii ar fi avut de câştigat. Se citează copios din A. S. Makarenco, pedagogul emblematic al perioadei staliniste, din fruntaşul sovietic Mihail Kalinin (ale cărui cuvinte ar reprezenta „un ajutor de preţ” pentru scriitori) şi, în fine, o sentinţă a lui Maxim Gorki („Problema subiectelor cărţilor pentru copii este desigur problema educaţiei sociale a copiilor”). În contrast cu realizările literaturii pentru copii din Uniunea Sovietică (care începea să fie cunoscută în Republica Populară Română graţie unui masiv program de traduceri[2]), la noi succesele acestei literaturi întârziau să apară, căci, e de părere Geo Şerban, „[n]u s-a scris la noi, încă, nicio carte să oglindească transformările revoluţionare prin care a trecut ţara noastră, nu a fost povestită pentru ei viaţa luptătorilor pentru libertate, care ar fi constituit pentru ei un exemplu, nu s-a scris vreo carte care să familiarizeze pe copii cu munca oamenilor liberi din uzini [sic] şi de pe ogoare; aceasta constituie o mare rămânere în urmă ce se cere grabnic lichidată”. Această listă de reproşuri se încheie cu îndemnul de a lăsa la o parte frica de realitate („Teama de a aborda aspectele realităţii în literatura pentru copii nu-şi are rostul”).

Pentru Octav Pancu-Iaşi bilanţul evaluării din Flacăra este net negativ. Articolul lui Geo Şerban apăruse în siajul unui material nesemnat (aşadar cu întreaga greutate a unui articol redacţional) publicat în toamna precedentă în Scânteia (Mai multă atenţie publicaţiilor pentru copii, în numărul 1523 din 8 septembrie 1949) şi se pare că diriguitorii culturii aveau privirile aţintite asupra literaturii de gen, aflată la noi în stadiu emergent. Replica scriitorului a venit peste trei săptămâni. Despre ea va fi vorba în postarea următoare.

În imagine, Octav Pancu-Iaşi, într-o fotografie realizată pentru numărul din 24 mai 1958 al revistei Flacăra.

---

[1] Este vorba de Cei trei voinici de Al. C. Constantinescu, Ograda minunată de Cicerone Theodorescu, Nodul pământului de Elena Mătasă şi Pădurarul cel voinic de Alexandru Andy.

[2] La editura Cartea rusă şi, mai târziu, la Editura tineretului apar în 1949-1950 numeroase traduceri din literatura sovietică, dintre care autorul evidenţiază Steluţa de I. Vasilenko, Cu tine sunt tovarăşii  de M. Prilejaeva, Vasioc Trubaciov şi prietenii săi de V. Oseeva, Mereu împreună de O. Havkin etc.