Editura Cartea Românească (2005) ne oferă reeditarea romanului Tainele inimei (titlu mai cunoscut specialiştilor în istorie literară ca aparţinând prozei aprocrife atribuite lui Kogălniceanu). Cartea a apărut iniţial în 1987 şi se republică, iată, acum, fără vreo modificare, după cum ne asigură însuşi autorul.
Romanul are - poate fără ca cel care l-a scris să şi-o fi propus - multe din trăsăturile scrierilor de pe la 1850. Avem în Tainele inimei destule elemente de „fiziologie” a unor categorii umane, pe linia (desigur, mai puţin partea declarativă) din Fiziologia provinţialului a lui Negruzzi sau Fisiologia provincialului din Iaşi a lui Kogălniceanu. Cristian Teodorescu ne oferă o fiziologie (iar aici singularul include, printr-o sinecdocă, pluralul) a provincialului/provincialilor dintr-un orăşel nenumit vreodată pe parcursul celor peste 400 de pagini ale scrierii. Putem bănui (îi las cititorului plăcerea detectivistică de a descoperi argumente în acest sens) că respectiva urbe este Medgidia.
Tainele inimei este romanul unei retrageri din lume, al unei auto-marginalizări produse de un soi de taedium vitae. Protagonistul, Octavian Stănescu, se naşte în locul-unde-nu-s-a-întâmplat-nimic pomenit mai sus. Familie mic-burgheză, tatăl, fost funcţionar la CEC, economii la sânge, minimă chiverniseală (apartament, automobil Wartburg), un frate mai mic (Marius). Bătrânii Stănescu mor într-un accident de maşină, iar cei doi băieţi, Octavian şi Marius, primul student, al doilea, elev, rămân să-şi gestioneze existenţele cam cum îi duce capul.
Octavian trece la seral, se angajează „în producţie”, trăieşte o poveste de dragoste călduţă cu o colegă de facultate (Lucia), termină şcoala, iese contabil şi se întoarce în oraşul natal (conform filozofiei „decât codaş la oraş mai bine la mine-n sat fruntaş”). Se angajează la una din întreprinderile noi din localitate (suntem cândva în anii ’70-’80), se integrează, cel puţin în aparenţă, în cercul intelectualilor locali (care bovarizează metodic şi fără fantezie pe la petreceri sau la restaurantul din centru), ba chiar repurtează succese amoroase care culminează cu căsătoria cu Mona, cea mai strălucitoare frumuseţe locală. Duce o existenţă previzibilă, în căsnicie apar neînţelegeri, frecuşuri, certuri. Totul până într-o bună zi, când Octavian pleacă de acasă şi nu se opreşte până la Bucureşti, unde începe să ducă o existenţă de boschetar, doarme pe unde apucă, trăieşte din expediente, lucrează pe un şantier etc. Un fel de arpegii pe scara (dis)armonică a vieţii sociale, cu urcări şi coborâri de ton în aparenţă fără prea multă noimă.
Spuneam ceva mai sus că Tainele inimei ne oferă elemente de fiziologie a provincialului. Afirmaţia e poate mai puţin adevărată în cazul eroului principal, care scapă încadrării într-o taxonomie anume. Paradoxal poate, Octavian nu este, cu toată suprinzătoarea lui evadare din prim-planul consacrat al vieţii sociale, un ins excepţional. Dimpotrivă, Octavian Stănescu rămâne un „escu” oarecare şi nu se distinge prin vreo calitate remarcabilă, nu e un luptător, nu e un arivist (englezii numesc asta social climber, adică unul care escaladează alcătuirea socială; omul nostru este mai degrabă un social descender, unul care coboară voluntar).
Restul omenirii creionate de Cristian Teodorescu este însă mai clasificabil. Din mărunta lume provincială fac parte tot soiul de personaje portretizate remarcabil: comisionarul Haikis, liant social al urbei, figură cu adevărat antologică, maiorul Scipion, negustorul Garvis, turcul Midat (toţi aceştia reprezentând vechea lume), inginerul Penciulescu, fost logodnic al Monei, măcinat de ambiţii intelectuale, pictorul Poldi, profesorul Lăzăreanu, muzicianul Anghelescu şi destui alţii. Toţi aceştia sunt prezentaţi în tuşe caricaturale, mai puţin, poate, Haikis, pentru care autorul pare să aibă o anume slăbiciune.
Nimic strident în Tainele inimei. O fi fost de vină şi cenzura anilor ’80, nu zic, dar cred că principalul „vinovat” pentru echilibrul şi fineţea adesea de filigran a cărţii este însuşi daimonul autorului. I-aş repoşa , dacă e să spun şi ceva despre scăderi, intervenţiile unui aşa-numit Anonim, un fel de supra-eu, supra-personaj, supra-narator sau ce o fi fost el menit să fie, oricum, insuficient motivat şi integrat în ţesătura romanului. Poate un discret tribut plătit stilului parabolic practicat în epocă. În ansamblu, o carte de citit şi azi, la 20 de ani de la prima apariţie.
Romanul are - poate fără ca cel care l-a scris să şi-o fi propus - multe din trăsăturile scrierilor de pe la 1850. Avem în Tainele inimei destule elemente de „fiziologie” a unor categorii umane, pe linia (desigur, mai puţin partea declarativă) din Fiziologia provinţialului a lui Negruzzi sau Fisiologia provincialului din Iaşi a lui Kogălniceanu. Cristian Teodorescu ne oferă o fiziologie (iar aici singularul include, printr-o sinecdocă, pluralul) a provincialului/provincialilor dintr-un orăşel nenumit vreodată pe parcursul celor peste 400 de pagini ale scrierii. Putem bănui (îi las cititorului plăcerea detectivistică de a descoperi argumente în acest sens) că respectiva urbe este Medgidia.
Tainele inimei este romanul unei retrageri din lume, al unei auto-marginalizări produse de un soi de taedium vitae. Protagonistul, Octavian Stănescu, se naşte în locul-unde-nu-s-a-întâmplat-nimic pomenit mai sus. Familie mic-burgheză, tatăl, fost funcţionar la CEC, economii la sânge, minimă chiverniseală (apartament, automobil Wartburg), un frate mai mic (Marius). Bătrânii Stănescu mor într-un accident de maşină, iar cei doi băieţi, Octavian şi Marius, primul student, al doilea, elev, rămân să-şi gestioneze existenţele cam cum îi duce capul.
Octavian trece la seral, se angajează „în producţie”, trăieşte o poveste de dragoste călduţă cu o colegă de facultate (Lucia), termină şcoala, iese contabil şi se întoarce în oraşul natal (conform filozofiei „decât codaş la oraş mai bine la mine-n sat fruntaş”). Se angajează la una din întreprinderile noi din localitate (suntem cândva în anii ’70-’80), se integrează, cel puţin în aparenţă, în cercul intelectualilor locali (care bovarizează metodic şi fără fantezie pe la petreceri sau la restaurantul din centru), ba chiar repurtează succese amoroase care culminează cu căsătoria cu Mona, cea mai strălucitoare frumuseţe locală. Duce o existenţă previzibilă, în căsnicie apar neînţelegeri, frecuşuri, certuri. Totul până într-o bună zi, când Octavian pleacă de acasă şi nu se opreşte până la Bucureşti, unde începe să ducă o existenţă de boschetar, doarme pe unde apucă, trăieşte din expediente, lucrează pe un şantier etc. Un fel de arpegii pe scara (dis)armonică a vieţii sociale, cu urcări şi coborâri de ton în aparenţă fără prea multă noimă.
Spuneam ceva mai sus că Tainele inimei ne oferă elemente de fiziologie a provincialului. Afirmaţia e poate mai puţin adevărată în cazul eroului principal, care scapă încadrării într-o taxonomie anume. Paradoxal poate, Octavian nu este, cu toată suprinzătoarea lui evadare din prim-planul consacrat al vieţii sociale, un ins excepţional. Dimpotrivă, Octavian Stănescu rămâne un „escu” oarecare şi nu se distinge prin vreo calitate remarcabilă, nu e un luptător, nu e un arivist (englezii numesc asta social climber, adică unul care escaladează alcătuirea socială; omul nostru este mai degrabă un social descender, unul care coboară voluntar).
Restul omenirii creionate de Cristian Teodorescu este însă mai clasificabil. Din mărunta lume provincială fac parte tot soiul de personaje portretizate remarcabil: comisionarul Haikis, liant social al urbei, figură cu adevărat antologică, maiorul Scipion, negustorul Garvis, turcul Midat (toţi aceştia reprezentând vechea lume), inginerul Penciulescu, fost logodnic al Monei, măcinat de ambiţii intelectuale, pictorul Poldi, profesorul Lăzăreanu, muzicianul Anghelescu şi destui alţii. Toţi aceştia sunt prezentaţi în tuşe caricaturale, mai puţin, poate, Haikis, pentru care autorul pare să aibă o anume slăbiciune.
Nimic strident în Tainele inimei. O fi fost de vină şi cenzura anilor ’80, nu zic, dar cred că principalul „vinovat” pentru echilibrul şi fineţea adesea de filigran a cărţii este însuşi daimonul autorului. I-aş repoşa , dacă e să spun şi ceva despre scăderi, intervenţiile unui aşa-numit Anonim, un fel de supra-eu, supra-personaj, supra-narator sau ce o fi fost el menit să fie, oricum, insuficient motivat şi integrat în ţesătura romanului. Poate un discret tribut plătit stilului parabolic practicat în epocă. În ansamblu, o carte de citit şi azi, la 20 de ani de la prima apariţie.
2 comentarii:
eu cred ca Anonimul e o voce a textualismului, la fel si discursul care trece de la persoana a3a la a2a [se simte influenta lui Michel Butor]
Imi face placere sa constat ca ati citit si dumneavoastra cartea, mai ales ca probabil nu sunt multi care au facut-o (in comentariul meu nu amintisem nimic despre trecerile de la persoana a III-a la persoana a II-a).
Mi-am propus ca pe acest blog sa scriu si despre carti mai putin in voga (cum e cazul celei de fata), iar rezervele pe care le exprimasem se refereau mai degraba la justificarea estetica a unor procedee decat la incadrarea lor teoretica.
Trimiteți un comentariu