☺☺ Philip Ó Ceallaigh - Însemnări dintr-un bordel turcesc

Un-irlandez-boem-care-a-lucrat-ilegal-pe-un-şantier-din-România-şi-a-locuit-într-un-bloc-muncitoresc - iată o etichetă senzaţională, care poate promova perfect un autor, pe numele său civil Philip Ó Ceallaigh (să nu mă întrebaţi cum se pronunţă). Recunoaşteţi că e greu de rezistat tentaţiei de a-l citi, mai ales când volumul se cheamă Însemnări dintr-un bordel turcesc (Polirom, 2007).

E cartea de debut a scriitorului (tradusă, iată, şi la noi) şi cuprinde vreo douăzeci de proze, de întindere diferită (cea mai lungă, În cartier, e un micro-roman şi are aproape 100 de pagini; cele mai multe nu trec de 20 de pagini). Materia cărţii o constituie întâmplările prin care trec tot felul de personaje masculine (nu-i greu să-l identifici în spatele acestor măşti pe autor) prin tot felul de ţări de regulă exotice, printre care şi România.

Nu, n-am greşit, România trebuie să i se fi părut exotică de-a dreptul, după cum probabil o văd mai toţi occidentalii. Exotică trebuie să pară viaţa semilarvară din blocurile moştenite din comunism (cu micile frecuşuri dintre pensionari, inundaţii şi mizerie), exotică viermuiala fără noimă din Bucureşti sau umilinţa la care sunt supuşi pacienţii în policlinici sau spitale, exotică viaţa patriarhală din satele de pe Dunăre. Ei bine, Ó Ceallaigh le-a văzut şi trăit pe toate acestea, el nu s-a cazat, ca tot străinul, la Hilton şi nici a devenit un „prosper” om de afaceri - a văzut, aşadar, România de la nivelul solului sau (ceea ce e totuna) de la nivelul vreunui etaj superior dintr-un bloc părăginit. Personajele lui duc viaţa de zi cu zi a românului de tranziţie, iubesc şi se despart pe acest fundal. Curat senzaţional. Cu atât mai mult cu cât scenele de viaţă cotidiană românească sunt prezentate, aş spune, mai degrabă descriptiv decât evaluator - autorul pare a spune „iată, aşa îşi duc viaţa personajele mele, nu stau eu să judec dacă e bine sau rău”. E atmosfera care domină povestirile „româneşti” din carte (dintre care remarc În cartier, Cu dinţii sparţi, Înspre Dunăre în jos sau Relatări de la faţa locului).

Câteva alte povestiri nu au nimic de a face cu lumea românească. Găsim aici universul muncitorilor imigranţi semi-legali din America (Viaţă & moarte & ultimii 5$, Viaţa mea de artist), micile probleme existenţiale ale cuplului nord-american Bob-Mary (Dragă), scene din existenţa unui gigolo de consum pentru homosexualii rafinaţi (Cine a dat drumul la câini?) şi, în fine, o poveste cu prostituate care dă titlul întregului ansamblu.

Ó Ceallaigh este, indiscutabil, un boem şi un ins anti-sistem, ai cărui inamici impliciţi sunt establishmentul, corporatismul, convenţiile. Nu ezită să muşte din ele ori de câte ori are ocazia. Iată un fragment al cărui erou este Alex, un tânăr român angajat al unei firme internaţionale:

Cineva intră în cabina de alături [Alex era la WC]. Auzi zgomotul fermoarului de la pantaloni şi un fund de bărbat aşezându-se pe tron, apoi restul, tot restul.
Nu era prea bine. Nu putea s-o facă aşa [Alex intrase la WC cu intenţia de a se masturba], cu cineva băşindu-se, scremându-se şi icnind lângă el.
Gândiţi-vă numai, toţi oamenii ăia ţăcănind la tastaturile lor într-o beatitudine corporatistă şi umflându-se de gaze în timpul ăsta, ca nişte baloane. (În cartier)

Nu se poate spune că scriitorul nu caută efecte „tari”. Le caută, le găseşte şi le utilizează cu frenezie. Dacă scena de mai sus v-a şocat prin apelul la fiziologic şi naturalism, aflaţi că mai toate povestirile din carte abundă în aşa ceva. Urinări, defecări, ejaculări şi masturbare găsim, dacă nu pe fiecare pagină, dar măcar la 2-3 pagini o dată. Între toate acestea, actele sexuale (hetero- sau homosexuale), abundente şi ele, parcă nu mai spun nimic.

Lui Ó Ceallaigh nu-i lipseşte rafinamentul stilistic. Ba chiar îl are din plin, de vreme ce, citind povestiri precum Cine a dat drumul la câini? sau Un spectacol ajungi să te gândeşti la Bellow (Ravelstein) sau, respectiv, la Kafka (Un artist al foamei). Nici alte piese nu-s scutite de posibilitatea unor asemenea comparaţii. Ajungi să te întrebi dacă efectele tari pomenite mai sus nu-s menite tocmai să-i asigure prozatorului identitatea printre atâţia predecesori celebri, mai reţinuţi în explorarea (cel puţin în scrierile lor) a fiziologiei umane normale sau patologice. Cine ştie, poate cu timpul debutantul scriitor va căpăta mai multă siguranţă şi va renunţa şi la o parte din teribilismele care (din păcate) vând câteodată cărţile. Deocamdată, aşa cum se prezintă lucrurile, în ciuda unor momente izbutite, povestirile irlandezului sunt mai degrabă promisiuni neonorate decât nişte reuşite veritabile.

Mă opresc aici, nu înainte de a spune că volumul are o copertă neinspirată, în care domină nuanţele de cafeniu luate parcă din closetele în care se desfăşoară atâtea momente din Povestiri...

P.S. Mi-am făcut temele până la capăt şi am aflat că numele Ó Ceallaigh se pronunţă, cu aproximaţie, „Ou Kelah”, unde h-ul final e pronunţat cam ca ch-ul din Bach, dar cu vibraţia coardelor vocale (ceea ce specialiştii numesc „fricativă velară sonoră”).