Lenea de a posta pe blog la întoarcerea din vacanţă nu o egalează, probabil, decât pe aceea dinainte de aceeaşi perioadă a anului. Această situaţie odată admisă şi, desigur, fără a face vreun efort de a o îndrepta, nu-mi rămâne decât să reiau însemnările.
Am fost prin destule librării vara asta şi am observat apariţia unui obiect calitativ nou (să nu se sperie nimeni, nu urmează celebra definiţie a operei de artă a lui Tudor Vianu): cartea trasă în ţiplă. Nu-i greu să-ţi imaginezi frustrarea unei bune părţi a cititorilor atunci când încearcă, din inocentă curiozitate, să răsfoiască un volum şi se lovesc de zidul de plastic mai potrivit să protejeze câteva felii de parizer sau de caşcaval decât o carte. Procedeul învelirii tipăriturii în plastic a apărut, pare-mi-se, pentru a-i apăra pe minori de tentaţiile reprezentate de literatura deocheată. Nu-i nimic, el s-a extins la literatura... punct. Pe bună dreptate, nu? Doar n-au să-şi lase editurile mândreţe de cărţi la voia degetelor jegoase ale cititorilor care nu fac decât să le răsfoiască, dar de cumpărat, mai încet (că-s şi ieftine rău).
Până la un punct metoda poate fi, dacă nu aprobată, măcar justificată. E cazul cărţilor vândute împreună cu ziarele, adesea la tarabe improvizate, expuse prafului şi intemperiilor (nu discut aici dacă e bine sau nu ca ziarele să apară însoţite de cărţi, asta e o poveste separată şi nu interesează aici). Justificarea s-ar putea extinde eventual (tot sub alibiul necesităţii de a proteja volumul) şi la lucrările clasicilor, despre care se presupune că-s destul de cunoscute şi nu presupun, pentru opţiunea de a le cumpăra sau nu, răsfoirea).
Ce te faci însă cu noile apariţii editoriale? Intri în librărie şi dai, bunăoară, de ultima carte a lui Dan Sociu (autorul e ales întâmplător) trasă în folie de mezeluri. Ai cumpăra-o, dar simţi nevoie s-o răsfoieşti, chiar dacă ai mai citit ceva de acelaşi autor şi eşti, cum s-ar zice, avizat. Autorul nu-i nici Goethe, nici Dostoievski (ba chiar e la ani-lumină distanţă de aceştia ca valoare), aşa că, cititor onest, ai vrea să arunci o privire înainte de a da banii la casă. Să citeşti textul de pe coperta a IV-a nu te ajută prea mult, căci fiecare negustor îşi laudă marfa, iar editura va avea grijă să apară acolo numai elogii la adresa cărţii şi a autorului. Iată cum cumpărarea unei cărţi ajunge să semene din ce în ce mai mult cu un joc de noroc.
Las la o parte plăcerea de a zăbovi într-o librărie şi de a răsfoi cărţi.Cârnăţarii Editorii noştri nu par să ţină seama de asta, important e să iasă banii (nici nu-s sigur că ies). Ce contează că prin alte părţi nu se pomeneşte de cărţile astea cu prezervativ, las' că sunt ai noştri inventivi - n-am inventat noi condeiul purtăreţ fără sfârşit? Am un bun prieten, cititor înfocat, care n-are, din păcate, bani să-şi cumpere câte cărţi ar dori, aşa că îşi luase obiceiul să mai citească prin librării si hypermarketuri. Va trebui să-şi cam pună pofta în cui şi să privească cu jind prin stratul de polietilenă.
Am fost prin destule librării vara asta şi am observat apariţia unui obiect calitativ nou (să nu se sperie nimeni, nu urmează celebra definiţie a operei de artă a lui Tudor Vianu): cartea trasă în ţiplă. Nu-i greu să-ţi imaginezi frustrarea unei bune părţi a cititorilor atunci când încearcă, din inocentă curiozitate, să răsfoiască un volum şi se lovesc de zidul de plastic mai potrivit să protejeze câteva felii de parizer sau de caşcaval decât o carte. Procedeul învelirii tipăriturii în plastic a apărut, pare-mi-se, pentru a-i apăra pe minori de tentaţiile reprezentate de literatura deocheată. Nu-i nimic, el s-a extins la literatura... punct. Pe bună dreptate, nu? Doar n-au să-şi lase editurile mândreţe de cărţi la voia degetelor jegoase ale cititorilor care nu fac decât să le răsfoiască, dar de cumpărat, mai încet (că-s şi ieftine rău).
Până la un punct metoda poate fi, dacă nu aprobată, măcar justificată. E cazul cărţilor vândute împreună cu ziarele, adesea la tarabe improvizate, expuse prafului şi intemperiilor (nu discut aici dacă e bine sau nu ca ziarele să apară însoţite de cărţi, asta e o poveste separată şi nu interesează aici). Justificarea s-ar putea extinde eventual (tot sub alibiul necesităţii de a proteja volumul) şi la lucrările clasicilor, despre care se presupune că-s destul de cunoscute şi nu presupun, pentru opţiunea de a le cumpăra sau nu, răsfoirea).
Ce te faci însă cu noile apariţii editoriale? Intri în librărie şi dai, bunăoară, de ultima carte a lui Dan Sociu (autorul e ales întâmplător) trasă în folie de mezeluri. Ai cumpăra-o, dar simţi nevoie s-o răsfoieşti, chiar dacă ai mai citit ceva de acelaşi autor şi eşti, cum s-ar zice, avizat. Autorul nu-i nici Goethe, nici Dostoievski (ba chiar e la ani-lumină distanţă de aceştia ca valoare), aşa că, cititor onest, ai vrea să arunci o privire înainte de a da banii la casă. Să citeşti textul de pe coperta a IV-a nu te ajută prea mult, căci fiecare negustor îşi laudă marfa, iar editura va avea grijă să apară acolo numai elogii la adresa cărţii şi a autorului. Iată cum cumpărarea unei cărţi ajunge să semene din ce în ce mai mult cu un joc de noroc.
Las la o parte plăcerea de a zăbovi într-o librărie şi de a răsfoi cărţi.
10 comentarii:
ideal ar fi, maybe, ca langa teancu de carti in tzipla [adica - nerasfoite, neatinse] sa stea un volum de rasfoit
exista maniaci ca mine care vor sa cumpere doar carti virgine :)
@ strelnikoff
Ideea dvs. e de cel mai autentic bun-simt, atata ca de multe ori cei care vand carti nu ofera decat exemplare din acestea trase in folie.
Căutam o povestire (una singură) de Nabokov şi am dat târcoale librăriilor cam o lună, doar, doar voi găsi un exemplar "de răsfoit" al Povestirilor, pentru a putea citi intangibilul Cuprins! În final am cumpărat cartea (foarte scumpă, pentru posibilităţile mele de bugetar) fără a şti dacă povestirea pe care mi-o doream neapărat era acolo... Era şi a meritat toţi banii.
@ Beausergent
In cazul acesta va numarati printre fericitii castigatori la loteria cartilor trase-n plastic.
ai MMMAAAAAAARE dreptate! e o prostie!
dar nu inteleg, ce te impiedica sa rupi tipla? eu am facut-o si nu m-a batut nimeni :) (si nici n-am cumparat-o macar)
e-adevarat, are si ea un rol - tipla - ne putem strofoca sa-l gasim, dar nu asta cointeaza - si nu stiu de ce am scris ultima fraza. :(
@ dragoş c
Iata ca la solutia asta nu ma gandisem - e o adevarata sectionare a nodului gordian. Dar nici sa am parte de dojenile libraresei plictisite parca n-as avea chef :)
Articolul dumneavoastră e atât interesant cât şi, într-o bună măsură , distractiv. Dar sigla acelei chestii bancare pe care o alăturaţi articolului este o găselniţă absolut colosală, una care i-ar face să pălească de invidie pe Ilf şi Petrov. Sau de mândrie fiindcă, iată, literatura scrisă de ei a fost una profund vizionară.
@ Marin Anton
Taman la Ilf & Petrov ma gandisem si eu. Adevarul e ca in fata unei asemenea realitati ca cea reprezentata de firma bancii in chestiune cei doi maestri par de-a dreptul niste carpaci.
Apropo, se pare ca a iesit sau sta sa iasa o noua carte a lor:
http://www.polirom.ro/catalog/carte/america-fara-etaje-3822/
De data asta nu e o gluma de 1 aprilie.
Da, stă să iasă. Umblă vorba prin târg că evenimentul se va produce în toamnă. Am şi citit ceva din carte, "România literară" publicând un fragment. E de fapt un jurnal de călătorie al unor cetăţeni sovietici prin America celui de-al treilea deceniu al secolului trecut. De data asta moftangiii nu-s la ei acasă, ba, pe deasupra, mai sunt şi nişte ruşi care trebuie să-şi justifice cumva prezenţa şi plimbarea prin America, bastion al capitalismului veros. Mie unuia mi s-a părut extrem de interesant, dincolo de farmecul scriiturii acestor maeştrii care-şi păstrează aceeaşi vioiciune a observaţiei şi acelaşi zâmbet inconfundabil în colţul buzelor.
Abia mai târziu mi-a dat prin minte să mă uit şi pe site-ul Poliromului după "America fără etaje". Ei spun că o au la vânzare pentru cei care vor s-o cumpere de pe site, cu reducere săptămâna asta, iar librăria "Eminescu" se laudă că are deja 10 exemplare în stoc. N-am apucat să verific cu ochii mei, mai ales că surprizele desfacerii de carte de pe la noi sunt infinite. Uneori zici că însuşi Ostap Bender în persoană s-ar ocupă de această trebuşoară. Deşi, la o adică, dacă marele maestru al combinaţiilor s-ar băga în această afacere, sigur n-ar ieşi în pirdere.
Trimiteți un comentariu