☺☺☺ Paul D. Quinlan - Regele playboy - Carol al II-lea al României

Există figuri istorice controversate care atrag ca un magnet autorii şi nu mai puţin cititorii, mai ales când aceştia sunt amatori de apariţii glamoroase şi aventuri picante. Cu Regele playboy - Carol al II-lea al României (Humanitas, 2008), Paul D. Quinlan intră pe un teren minat, căci e vorba probabil de o personalitate care îl concurează serios la polarizarea preferinţelor publicului pe Ion Antonescu, chit că în epocă cei doi au fost ca soarele şi luna de bine ce s-au avut. Universitar serios, Quinlan procedează ca la carte şi, bazându-se pe un evantai impresionant de surse primare, memorii, jurnale şi mărturii contemporane, schiţează un portret credibil al regelui, pe care admiratorii îl reţin mai ales ca „voievod al culturii“, ceea ce nu-i opreşte pe adversari să insiste asupra pretinsului priapism al monarhului sau asupra relaţiei scandaloase cu Elena Lupescu.

 Una din dimensiunile centrale ale cărţii o constituie analiza psihologică a personajului şi acţiunilor sale, aşa cum se degajă din sursele consultate. Abia înţelegând personalitatea regelui ne putem explica credibil şi echilibrat faptele sale, pare să ne spună autorul. De aici un întreg studiu psihologic al familiei regale române şi al relaţiilor lui Carol cu părinţii, fraţii şi, nu în ultimul rând, cu ilustrul lui unchi, Carol I. Schematizând, mama, regina Maria, era o libertină (din cei şase copii ai reginei, cel puţin trei - nu şi Carol! - au fost bastarzi) cu mari ambiţii politice. Tatăl, regele Ferdinand, era un ins timid şi introvertit, dominat de regină şi de amantul ei de o viaţă, Barbu Ştirbey, iar unchiul, o mână de fier, era un om rigid şi autoritar. Tânărul a avut parte de un preceptor elveţian cu apucături, pare-se, homosexuale. Din tot acest cocktail a rezultat un individ ciclotimic, cu pendulări ample între fatalism şi beţia acţiunii, cu trăiri sentimentale romantice, anacronice până şi în primele decenii ale secolului XX.

Întreaga biografie a lui Carol al II-lea pare să aştepte un scenarist de film. De la evadarea romanţioasă şi căsătoria (anulată ulterior) cu Zizi Lambrino în 1918 la episodul aventuros (şi discutabil) al urcării pe tron în 1930, de la instalarea Elenei Lupescu pe post de madame de Pompadour şi la abdicarea din 1940, există un bogat material epic care îl are în centrul lui pe rege. E o figură pe care poţi foarte uşor să o admiri sau să o deteşti. Distanţa dintre aceste atitudini opuse pare să corespundă perfect distanţei dintre poziţiile extreme ale lui Carol.

Trecând peste paginile consacrate intrigilor de budoar, aventurilor sentimentale spectaculoase, manevrelor de palat sau camarilei regale corupte şi dominatoare, principalul reproş care i s-ar putea aduce lui Carol al II-lea este reprezentat de contribuţia pe care ar fi avut-o la şubrezirea democraţiei româneşti, atâtă câtă era. Se ştie că regele a fost unul din factorii principali ai dezagregării sistemului partidelor politice şi vieţii parlamentare, totul culminând cu instaurarea dictaturii regale (1938). La imaginea negativă a suveranului a avut o contribuţie importantă istoriografia comunistă. În cunoscutul ei spirit maniheist, aceasta a propagat imaginea unui individ malefic, cu un plan diabolic de cucerire a puterii absolute şi care a acţionat pas cu pas în spiritul acestuia, de-a lungul celor zece ani de domnie. Meritul lui Paul D. Quinlan este, cred, de a nuanţa considerabil lucrurile. El demonstrează convingător că, fiind fără îndoială o fire aventuroasă şi iubitoare de putere, Carol nu a avut un plan coerent pe care să-l urmărească ani de-a rândul. Acţiunile sale au fost de multe ori simple reacţii la stimuli şi umori personale şi dacă ele au părut coerente văzute din exterior asta s-a datorat şi situaţiei politice de ansamblu şi factorilor internaţionali care nu aveau cum să se afle sub controlul lui.

Dacă e să vedem lucrurile din perspectiva (discutabilă) a culpei, vina lui Carol al II-lea este de a se fi înconjurat (până la a-i deveni prizonier) de o camarilă coruptă controlată la rândul ei de dipolul Elena Lupescu - Ernest Urdăreanu. Oricâte i s-ar putea reproşa, penultimul rege al României s-a dovedit de o fidelitate absolută faţă de Elena, pe care a şi luat-o în căsătorie după plecarea în exil în 1940. Învăţături pentru prezent? Probabil destule şi asta dincolo de superficialitatea unor coincidenţe de nume (Elena!). Ca şi în anii '30, avem şi azi un şef de stat care dispreţuieşte profund sistemul parlamentar şi partidele politice şi care mizează pe o camarilă coruptă pentru a-şi îndeplini obiectivele. Ca să nu mai vorbim de aparatul de manipulare şi de mass media la care regele playboy nici nu visa!

Deşi titlul poate fi discutabil, Regele playboy e o carte pe care merită s-o citeşti dacă te interesează perioada interbelică şi nu vrei să cazi în admiraţie necritică sau demonizare nediscriminatorie. Ar fi fost loc şi de o traducere mai îngrijită. E drept că traducătoarea, Mona Antohi, are de făcut de multe ori back translation, dar mai multă atenţie acordată unor termeni n-ar fi stricat. De pildă, în mod tradiţional la noi s-au folosit, cel puţin pentru familia regală, termenii principe/principesă, şi nu prinţ/prinţesă, aşa cum redă traducătoarea termenii englezeşti prince/princess. Dar loc de mai bine există întotdeauna şi oriunde.