joi, 23 decembrie 2010

Richard Wagner - Der Ring des Nibelungen (Bayreuth - Boulez, Chéreau, Peduzzi - DVD)

Alle gute Dinge sind... vier, cel puţin în materie de înregistrări ale unor spectacole de operă legendare. Îmi doream demult înregistrarea asta a Tetralogiei de la Bayreuth '76 dirijată de Pierre Boulez, dar am primit-o abia acum, la aproape cinci ani de când a ieşit pe DVD la Deutsche Grammophon, că pe VHS am avut ocazia s-o văd. Un cadou cu adevărat apocaliptic (nu mai puţin prin conţinut, căci, să nu uităm, Götterdämmerung se soldează cu sfârşitul lumii) pe care l-am pomenit în sesiunea încrucişată pe care am avut-o deunăzi aici.

Trecut-au, iată, 34 de ani de la montarea cu pricina, montare aniversară, căci se împlinea veacul de la primul festival de la Bayreuth, iar festivalul fără Tetralogie e ca petrecerea (rr)românească fără manele. Scandalul de atunci mai răsună şi azi prin văi. Patrice Chéreau le-a făcut pe fiicele Rinului să se hârjonească cu Alberich cel sumbru la baza unui baraj de hidrocentrală, i-a îmbrăcat pe Wotan în redingotă şi pe Gunther în frac, asta în vreme ce vicleanul Hagen e costumat cam ca Wagner la vremea lui. Şi - colac peste corbii lui Wotan - vasalii lui Hagen poartă puşti şi arată ca nişte proletari. Publicul select adunat în spaţiul mistic al Festspielhaus-ului de la Bayreuth a tropăit, a huiduit, a aplaudat când nu se cuvenea (sacrilegiu în templul wagnerianismului), dar până la urmă posteritatea a înghiţit gogoaşa.

Gogoaşa cu pricina a rezistat, ba chiar s-a umflat, zic eu, pe drept, în cele peste trei decenii. Dacă versiunea din 1976 s-ar fi remarcat numai prin teribilismele pomenite mai sus, ea ar fi rămas în istorie ca o extravaganţă şi atât. Din fericire, mai sunt şi interpretările. De departe, zic eu, performanţa interpretativă e a lui Donald McIntyre (Wotan), magistral pe tot parcursul celor trei opere în care apare. Helmut Pampuch (Mime) are un rol de mică întindere (personajul apare numai în Das Rheingold), dar îl cântă cu un rafinament deosebit. Roluri mici ca număr de măsuri, dar mari ca interpretare au şi Ortrun Wenkel (Erda), Marti Salminen (Fasolt în Das Rheingold şi Hunding în Die Walküre) sau Hermann Becht (Alberich). Principala voce feminină a Tetralogiei, Brünnhilde, este a lui Gwyneth Jones, onestă, fără a atinge performanţa lui Birgit Nilsson din Ring-ul dirijat de Solti, celebra versiune DECCA. Decent - fără a trezi mare entuziasm - şi Siegfried-ul cântat de Manfred Jung.

Să montezi şi să interpretezi cele peste 800 de minute ale Tetralogiei reprezintă, e limpede, o performanţă de ordin în primul rând sportiv. Trebuie să te ţină toate organele astea cordiforme - muşchi, tendoane, corzi vocale, nervi. Dacă la performanţa asta pur mecanică se adaugă şi harul artistic atunci se creează premisele capodoperei. Alături de extravaganţele punerii în scenă (care au, orice s-ar zice, o savoare deosebită), dincolo de performanţele vocale indiscutabile, ceea ce distinge versiunea de faţă a Tetralogiei de alte interpretări reuşite este caracterul teatral. Cântăreţii, fericit instruiţi de Chéreau, joacă magistral şi dau pe alocuri interpretării actoriceşti un caracter comic-grotesc (vezi mai ales scenele 1 şi 3 din actul I din Siegfried, dar nu numai). Pe unii wagnerieni treaba asta s-ar putea să-i necăjească, în ideea că deh, la Tetralogie trebuie să stăm, artişti şi spectatori, solemni-smirnă şi transpuşi şi doar atâta. Eu zic că nu e rău să-l mai scuturăm pe Wagner de praf şi să dăm un pic de viaţă acţiunii. Mai ales că, histrion cum era, probabil nu i-ar fi displăcut nici lui. Să nu uit, că tot mă pregătesc să închei postarea: memorabilă regia de televiziune a lui Brian Large. Omul e un specialist avizat al meseriei. Arătaţi-mi şi alţi regizori de transmisie cu doctorate în muzicologie şi care au tradus librete de operă.

Am răsfoit cu nostalgie, cu ocazia revizitării Tetralogiei în această interpretare, vechiul volum al lui E. M. Ciomac, Viaţa şi opera lui Richard Wagner şi l-am găsit încă demn de atenţie la peste 75 de ani de la apariţie. Ciomac pomeneşte un detaliu interesant legat de parodiile de care a avut parte, de-a lungul anilor, creaţia lui Wagner: „cu bunul gust specific, eroii erau îmbrăcaţi în costumele de azi. Herr Siegfried purta joben şi îşi avea însemnat locul vulnerabil cu o foaie mare de trifoi în dos.“ Fără foi de trifoi aplicate pe părţile ruşinoase, eroii wagnerieni ai zilelor noastre sunt mai apropiaţi de noi decât ne-ar plăcea să credem.

2 comentarii:

Anton spunea...

Se vede cu ochiul liber că sunteţi un pasionat de marea muzică! Şi de Wagner în special.
Citind articolul dumneavoastră realizez cu jenă şi lovit în amorul propriu că sunt de-a dreptul un ageamiu în privinţa muzicii clasice, termenul de amator fiind, iată, unul mult, mult prea nobil pentru ca să mă împodobesc cu el. (Probabil că (şi) de aia nu am eu nicio afinitate pentru "Muntele vrăjit"...Dar măcar am scuza firavă că îmi dau şi eu seama că e o carte mare.)
Din toţi marii cântăreţi de care vorbiţi dumneavoastră în articol, n-am auzit decât de Brigit Nilsson, spre ruşinea mea.

Ar mai fi ceva. Toate bune şi frumoase, dar nu am reuşit deloc să pătrund sensul ultimei fraze a postarii de faţă. Ce anume vreţi să spuneţi? Cine sunt acei eroi wgnerieni ai zilelor noastre care ne sunt mai apropiaţi decât credem? Nu de alta, dar între Wagner şi Caragiale este totuşi o distanţă foarte mare, dincolo de genialitatea care-i uneşte pe amândoi. Că doar n-o să-mi spuneţi acum - ca odinioară James Joyce vizavi de Ulise - că Elena Udrea, de exemplu, e singura Brunhilde pe care o merităm. Sau limitele interpretării mele sunt prea largi?

Micawber spunea...

@ Anton

Ce sa zic, m-ati demascat, sunt intr-adevar un iubitor al muzicii lui Wagner.

In ceea ce priveste ultima fraza a postarii, probabil am avut eu o exprimare nefericita daca v-am facut sa credeti ca E. Undrea ar avea ceva in comun cu Brunnhilde. Poate doar silueta in curs de consolidare (se stie - multe din marile cantarete au talii generoase). Dar sa nu ne legam de particularitatile fizice ale omului. Individa in cauza poate fi considerata sinistra din motive mult mai corecte politic :)