marți, 7 decembrie 2010

☺☺☺ Gary Shteyngart - Absurdistan

În ciuda aparenţelor, de data asta nu-i vorba de România (şi nici măcar de volumul omonim al unui fost disident din comunism), ci de o îndoită ficţiune. Mai întâi, ţara în chestiune nu există, fiind rodul imaginaţiei lui Gary Shteyngart, iar apoi, odată ce am acceptat convenţia, ea se cheamă Absurdsvani, atâta că autorul o botează Absurdistan. E şi titlul romanului tradus la Humanitas în 2008 şi care ne dezvăluie un prozator plin de aplomb şi energie narativă, calităţi puse la treabă pentru a relata peripeţiile lui Mişa Vainberg. Evreu de felul lui, fiul lui Boris Vainberg, mafiot magnat post-sovietic de anvergură internaţională, Mişa are aspiraţii cu bătaie lungă.

Atât de lungă, că ajung până peste Atlantic. După ce-şi petrece adolescenţa şi prima tinereţe în America (unde urmează Occidental College, şcoală pe care rareori o numeşte altfel decât Accidental College), băiatul constată că nu se mai poate întoarce pe tărâmul făgăduinţei. Motivul e banal: papaşa Boris a omorât un om de afaceri din Oklahoma, iar dacă părinţii au mâncat aguridă, copiilor nu li se mai dă viză de intrare în Statele Unite. Aşa rămâne Mişa blocat în Rusia, departe de Rouenna, iubita lui americană, dar avându-l alături pe fistichiul Alioşa-Bob, un yankeu filorus. Maica Rusie îi pute, nu glumă, aşa că nu se sfieşte s-o califice drept „o naţie de ţărani băgăcioşi ajunşi peste noapte într-o modernitate dubioasă“. Iar Sankt Petersburgul nu apucă să se bucure prea mult de recent-recăpătatul nume: Mişa îi spune Sankt Leninsburg, metropolă unde dai peste localuri pentru toate gusturile şi portmoneele:

Clubul 69 e-un club pentru homosexuali, însă cine îşi permite să dea trei dolari taxă de intrare (adică unu la sută din populaţia oraşului) îl poate frecventa şi-n timpul săptămânii. În afară de specificul homosexual, acest club este, fără îndoială, unul dintre cele mai normale şi mai respectabile localuri din Rusia. N-ai să vezi, ca prin alte părţi, cretini cu moace de mardeiaşi şi geci de piele sau chelioşi cu bocanci. Aici întâlneşti numai poponari prietenoşi şi nevestele bogate cu care se înţeleg aşa de bine. Acest grup voios îţi aduce aminte de celebra sintagmă a expaţilor americani: societate civilă.

Lucrurile se precipită. Boris Vainberg e asasinat în plină zi. Nu pare să fie o mare tragedie - ucigaşii sunt în relaţii cordiale cu Mişa. Acesta ajunge la concluzia că singura cale de acces în America o reprezintă un paşaport... belgian. Omul dispus să-i facă rost de el e un diplomat acreditat în excentricul Absurdistan, o fostă republică sovietică cu imense bogăţii petroliere, aşa că Mişa n-are încotro şi pleacă într-acolo. E momentul în care fantezia autorului se dezlănţuie. Absurdistanul e o utopie din aceeaşi familie cu ţările imaginare vizitate de Gulliver, ba chiar e sfâşiat de o veche (şi absurdă, desigur) rivalitate între două populaţii autohtone care ne aminteşte de gâlceava dintre cei care sparg oul la capătul ascuţit şi cei care preferă să facă aceeaşi operaţie la capătul rotunjit, dacă e să-i dăm crezare lui Swift. Mişa se trezeşte prins într-un adevărat război civil, trece prin aventuri după aventuri, îşi găseşte până şi o iubită locală (Nana Nanabragova) şi e numit ministru în guvernul revoluţionar al ţării (portofoliul e al multiculturalismului, căci puţine i se potrivesc chelului mai bine decât tichia de mărgăritar).

Romanul lui Gary Shteyngart e scris cu mult umor întunecat spre negru şi satiră ascuţită. Personajul Mişa Vainberg e remarcabil. Dotat cu un fizic supragabaritic, el are o nelimitată înzestrare naturală de a intra în bucluc şi - fire delicată - se hrăneşte nu doar cu cantităţi uriaşe de nisetru, ci şi cu flacoane de medicamente dezmierdate dulce, ruseşte, cu nume precum Zoloftuşka sau Prozakcik. Mişa aminteşte în destule privinţe de alt personaj fistichiu şi supraponderal al literaturii americane postbelice, Ignatius Reilly din Conjuraţia imbecililor a lui John Kennedy Toole. Cartea e scrisă cu vervă, iar sarcasmele sunt direcţionate echitabil, atât înspre urmaşii ţarilor, cât şi înspre promotorii americani ai stupidei corectitudini politice. Firile mai ruşinoase vor fi poate scandalizate de relatarea unor scene de amor explicit, dar n-ai cum să nu observi că descrierile, care îi aparţin chiar personajului principal, sunt pline de autoironie şi stârnesc râsul, ceea ce nu-i puţin. Romanul e totuşi obositor mai ales în cea de a doua parte, dedicată aventurilor din Absurdistan, când acţiunea se fragmentează şi textul devine greu de urmărit fără vreun câştig estetic evident. Dacă faci însă bilanţul cărţii, el e pozitiv.

Niciun comentariu: