duminică, 26 decembrie 2010

☺☺☺ Şerban Foarţă - Roşul uşor e rozul iluzor

Subintitulat, străveziu, palindroman, volumul lui Şerban Foarţă, Roşul uşor e rozul iluzor (Humanitas, 2008) pare închis între copertele unei cărţi pentru coafeze (pardon, hair stylists, întru gloria noii corectitudini politice). Acum nu că distinsele practiciene ale trasului de păr n-ar citi şi lucrări mai subţiri (la conţinut, adică rafinate). E vorba - de ce nu - şi de o dimensiune dacă nu iconică, măcar mimetică. Altfel, în spiritul deja cunoscut (am scris mai demult aici despre Rimelările lui Foarţă), autorul se joacă şi aici cu vorbele, cu deosebirea că o face pe spaţii mai mari şi într-o organizare de tip romanesc. Dar de la Tristram Shandy încoace cam orice text se poate numi roman, nu-i aşa? Şi dacă, pentru a relua o idee tocită până la urzeală, lumea e un text, de ce n-am scrie şi un roman palindromic, un palindroman, adică un volum centrat pe ideea de palindrom.

Ce e aceea palindrom nu ni se explică cu claritate - culmea - nicăieri. Cititorul silitor ştie că un palindrom e un cuvânt (sau text) care citit de-a-ndăratelea dă un cuvânt (text) identic. Cum ar veni, „epuraşul uşa rupe“ (cu licenţa de rigoare). Sau nu neapărat identic, ci pur şi simplu un cuvânt sau text care are sens, ca în „Vasile - Elisav“, dacă admitem că cel de al doilea este un nume legitim (cam ca în felul în care se descriu secvenţele palindromice de nucleotide în genetica moleculară). Acum că ştim asta, e limpede că titlul cărţii e palindromic, fiind chiar un palindrom de cea dintâi speţă. În paranteză fie spus, preocuparea palindromistică a lui Şerban Foarţă e ceva mai veche, căci el comisese deja poezia Cvasi-palindrom. Nu trebuie să se aştepte, desigur, nimeni la un roman de tip doric/ ionic/ corintic, cu personaje, acţiune şi cadru mai mult sau mai puţin ortodoxe.

Roşul uşor e rozul iluzor e o lungă convorbire cu tente maieutic-intructiv-belferistice între palindromicul profesor de franceză Vasile Elisav şi două tinere vecine şi discipole, Nora Aron (palindrom!) şi Carmen Carpen (paronim). Cei trei toacă vorbe pe parcursul a aproape 200 de pagini (e drept, din când în când unul din ei mai iese din cameră pentru a se duce la baie, de unde, poate prin sinestezie, autorul ne spune cum se aude curgând un jet galben). Magistrul Elisav ţine discursuri savante, e erudit-caraghios şi franţuzit într-o lume în care franceza e desuetă (mai să te apuce râsul văzând că zice „ordinator“ în loc de „computer“ sau „calculator“). E pedant şi cu umor de cancelarie şi devine chiar insinuant cu aluziile sale erotice. Cele două tinere sunt mai degrabă publicul şi nu-şi stânjenesc mentorul cu prea multe întrebări incomode. Bineînţeles că nu trebuie nimeni să creadă că ar exista o cât de subţire miză epică aici. Deşi la un moment dat intervine, omniscient, autorul, pentru a ne povesti cum s-au cunoscut cei trei sau chiar dacă ni se istoriseşte povestea unui anume Iordache Moise (un al doilea, transparent, Cănuţă, om sucit), cititorul a văzut destule la viaţa lui şi e mai greu de atras pe piste false.

Un erou tiranic există, totuşi şi e limpede că acesta e limbajul. Toată cartea nu-i decât o joacă cu vorbele, desigur în sensul înalt al cuvântului, de pildă cel din Joc secund, o răsucire manieristică a vorbelor care bate de-a binelea înspre poezia în proză şi căreia i s-ar putea face, la nevoie, analize şcolare în spiritul vechilor texte ale lui Roman Jakobson sau - la noi - Solomon Marcus. Se citează vorbe ale altora, ba în româneşte, ba în franţuzeşte, ba în nemţeşte (mai puţin pe englezeşte, limba care pare a-i cădea mai greu la stomac lui Foarţă), şi se răsucesc, palindromic, cuvinte, până la alcătuiri ca cea de mai jos:

E anul, Avvo! Totul e creat. Negru capac e neaerisirea. Rece, apa, un rotitor bla-bla. Ana, idem. (Axa - mediana). Alb, alb (rotitor nu). Apa e cer, e cer. Aerisirea e necapac. Urgent, aer! Ce lut otova, luna! Luna e?!

N-a ieşit o poezie prea rea din acest gonit prin cuvinte de la coadă înspre cap. Mai ales „Negru capac e neaerisirea“ şi „Aerisirea e necapac“ fac toţi banii (deşi - nu-i aşa, unii s-ar putea supăra că vorbeşte cineva de arginţi în prezenţa poeziei). O bună impresie fac şi schimburile alerte de replici, în descendenţa lui Ionesco sau Alfred Jarry (franţuzii, deh):

- Atunci, ne continuăm dialogul?
- Care dialog? se miră Nora.
- Consideraţi că ăsta-i dialog?
- Că face, schimb de libere opinii? [...]
- Că convorbim?!
- Că conversăm?
- Căcănarii nu iubesc canarii, le-o reteză profesorul Vasile

Nu-mi place să dezvălui cum se termină cărţile despre care scriu. E de ajuns să spun că asta nu se termină rău, iar finalul pare să devoreze începutul, ca un şarpe Ouroboros. E, la urma urmei, un macro-palindrom pe care ni-l propune autorul. Un deliciu pentru iubitorii de jonglerii cu cuvintele, dar un fel de mâncare mai puţin apetisant pentru înţelepţii care nu văd forma din cauza conţinutului. Volumul e obositor pe alocuri, ce-i drept, mai somnolează şi muza, dar merită citit pentru bucuria descoperirii unor geme.

PS Fără vreo legătură tematică cu subiectul de azi. E exemplar gestul lui Şerban Foarţă, care a anunţat cu ceva vreme în urmă că îşi încetează colaborarea la revista Dilema veche, nedorind să mai fie coleg cu deputatul-publicist Sever Voinescu, mai cunoscut în vremea din urmă prin cauţionarea furtului la vot în Parlament, dacă nu prin lipsa de scrupule cu care susţine actualul regim politic corupt din România. De citit aici.

3 comentarii:

Anton spunea...

Un articol pe care-l găsesc foarte interesant despre o carte fără îndoială la fel de interesantă la rândul ei. "Roşul uşor e rozul iluzor" pare a fi un experiment prin care literatura română n-a trecut până acum, dar pe care alţii l-au încercat de cam multişor. Iar când spun asta mă gândesc în primul rând la englezi - mai ales la Caroll Lewis. Sigur, britanicii, anglofonii în general, au o înclinaţie şi chiar o anumită tradiţie pentru asemenea întreprinderi literare. Domnul Foarţă, cu spiritul său ludic şi abilitatea sa poetică de a se juca cu cuvintele - în sensul cel mai bun al expresiei -, a reuşit să realizeze cel puţin o carte inedită. Chestie categoric demnă de a fi apreciată.

Pe de altă parte, am citit cu bucurie ştirea că Şerban Foarţă a decis să nu mai semneze alături de jenantul ţinător de rubrică permanentă în "Dilema" şi susţinător ardent şi necondinţionat(?!?) al băsescianismului triumfător, adică de sinistroşelul Sever C. Voinescu. Spun "sinstroşel" deoarece nici măcar sinistru pe de-a întregul nu e personajul, altminteri cu acţiuni şi declaraţii adesea ridicole. Bine ar fi, nu numai pentru reputaţia altor intelectuali de marcă, semnatari în aceeaşi revistă, dar şi pentru ţinuta onorabilei publicaţii, ca gestul domnului Foarţă să fie urmat şi de alţii. În fond, cred că Evenimentul zilei, l-ar aştepta cu braţele deschise pe Sever C. Voinescu alături de alţi hămesiţi corifei ai penibilului, în timp ce adevăraţii oameni de cultură s-ar putea întoarce la "Dilema" lor...

Micawber spunea...

@ Anton

Bineinteles ca daca avem in vedere originalitatea procedeelor in sine Serban Foarta nu e nici pe departe un pionier. Am incercat de altfel o apropiere, nu stiu cat de justificata, de Ionesco sau Jarry - poate trebuia pomenit si Queneau.

In privinta Dilemei vechi, n-o mai citesc de o buna bucata de vreme, dintr-un boicot cu explicatii similare cu al lui S. Foarta. Sunt prea multi insi fara coloana vertebrala acolo si, ce sa fac, mi-e greu sa le citesc cu seninatate articolele facand abstractie de zig-zagurile etice pe care le deseneaza de ani buni persoanele respective.

ora25 spunea...

îmi place foarte mult şerban foarţă, dar dintre toate cărţile lui, asta m-a atins cel mai puţin. tocmai pentru că e mai mult performanţă lexicală decât literatură.