☺☺☺ Adam Burakowski – Dictatura lui Nicolae Ceauşescu (1965-1989). Geniul Carpaţilor

Am început citirea cărţii istoricului polonez Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceauşescu (1965-1989). Geniul Carpaţilor (Polirom, 2011) cu gândul că de multe ori autorii străini au meritul de a surprinde cu mai multă obiectivitate aspecte pe care ai noştri le trec cu vederea din inerţie, patriotism prost înţeles sau pur şi simplu pentru că nu au acces la documente din arhive străine. E adevărat şi că nici arhivele din ţară nu sunt foarte prietenoase cu cercetătorii comunismului, cu toată propaganda oficială cotrocenistă. Subiectul domniei lui Ceauşescu rămâne aşadar unul vast şi încă nedeplin elucidat. În postarea de azi nu-mi propun o prezentare a lucrării lui Burakowski (volumul masiv e foarte bogat în informaţie), ci o simplă evidenţiere a unor aspecte care, cred eu, o deosebesc de alte lucrări pe tema respectivă.

Mai întâi e de amintit că una din sursele folosite în mod copios de istoric e reprezentată de notele secrete întocmite de Ambasada Poloniei la Bucureşti. Să nu creadă cineva că e vorba de rapoarte de circumstanţă, redactate în limbajul stereotip al internaţionalismului proletar. Dimpotrivă, cititorul are surpriza să constate că diplomaţii polonezi de la Bucureşti trimiteau rapoarte în care analizau cu răceală şi profesionalism evoluţiile de la Bucureşti, reacţiile populaţiei la diferite evenimente şi adâncirea crizei economice, mai ales după 1980. Reflectarea activităţii regimului Ceauşescu în ţările așa-numite frăţeşti ar putea nu doar să rezerve surprize, ci şi să contribuie la completarea unui tablou care are încă destule lacune.

O a doua dimensiune care merită amintită aici e cea a dialecticii sinuoase a raportului între liberalizare şi dogmatism în România păstorită de Nicolae Ceauşescu. Cei mai mulţi cercetători disting în periodizarea epocii Ceauşescu o primă etapă, care s-ar întinde de la preluarea puterii (1965) până în 1971, anul vizitelor în China şi Coreea de Nord şi al tezelor de la Mangalia, care ar fi marcat sfârşitul dezgheţului. Adam Burakowski are o viziune ceva mai sceptică şi vede începutul perioadei dogmatice încă din 1968. La prima vedere, e o opinie surprinzătoare. Pentru Ceauşescu momentul august 1968, cu celebrul discurs din Piaţa Palatului în care condamna invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia, fusese unul de apogeu al popularităţii. Vântul naţionalist, ghidat, e drept, cu dibăcie de sus, umfla pânzele corăbiei tânărului şef de stat, iar Partidul Comunist se confrunta cu un aflux neobişnuit de cereri de înscriere.

Se pare însă că pe Ceauşescu l-a speriat propriul succes, care risca să deterioreze în mod periculos (şi inutil pentru el) relaţiile cu URSS, aşa că imediat după cuvântarea belicoasă şi aducătoare de popularitate internă el şi-a concentrat eforturile pentru a reduce fricţiunile cu sovieticii. În paralel, el ar fi avut în vedere măsuri de atenuare a timidului dezgheţ de la Bucureşti – populaţiei avea să i se dea de înţeles că trebuie să strângă cureaua, că de nu, ruşii ne mănâncă etc. E o manifestare a aşa-numitului sindrom de auto-ocupaţie despre care vorbeşte şi Sorin Alexandrescu (detalii aici). Că situaţia începuse să se deterioreze (dar şi că prea multă libertate putea deveni periculoasă pentru regim) o dovedesc mişcările studențești de la sfârşitul lui 1968, despre care se ştie încă destul de puţin. Adam Burakowski arată că aceste proteste au luat regimul prin surprindere şi au fost reprimate cu oarecare blândeţe, dar nu pentru că Ceauşescu ar fi fost un adept al moderaţiei, ci pur şi simplu pentru că i se raportase foarte târziu. Înştiinţat asupra situaţiei, el ar fi regretat lipsa unei reacţii mai energice şi şi-ar fi consolidat intenţiile de a pune capăt liberalizării. Anul 1971 nu ar fi reprezentat decât instituţionalizarea revenirii la îngheţul ideologic anterior, iar vizitele în Asia, fără a constitui factorul declanşator, ar fi contribuit la cristalizarea unui plan deja conturat. Discuţia, argumentată cu documente, merită luată în seamă.

O ultimă dimensiune pe care o amintesc aici e aşa-zisa echipă a conducătorului. Autorul porneşte de la conceptul conturat de polonezul Aleksandr Hertz încă din 1937 şi care, avându-i ca exemple pe Hitler, Mussolini şi Stalin, reprezintă „schema guvernării dictatoriale a unui partid sau a unei ţări”. Adam Burakowski ne prezintă evoluţia echipei lui Nicolae Ceauşescu între 1965 şi 1989 şi descrie dinamica acesteia. Sunt pagini care merită tot interesul cititorului, însă nu numai al celui pasionat de istorie, ci şi al celui care încearcă să vadă în ce măsură faptele trecutului se repetă – mutatis mutandis – în România zilelor noastre. O comparaţie între modul în care doi dictatori (N. Ceauşescu şi T. Băsescu) îşi construiesc echipa s-ar putea dovedi foarte instructivă. Ambii conducători s-au dovedit pe parcursul carierei lor politice nu numai lipsiţi de scrupule, ci şi afectaţi de puternice complexe de inferioritate faţă de colaboratorii înzestraţi cu gândire independentă şi cărora le-a plăcut cartea. Istoricul polonez nu face, desigur, o asemenea comparaţie, dar pune destul material la dispoziţia cititorului român pentru a i-o sugera.

      Fact checking

• Nu mai miră demult pe nimeni treaba de mântuială pe care o face adesea Polirom când e vorba de redactare. şi Dictatura lui Nicolae Ceauşescu... abundă în greşeli de tot felul şi câteodată te izbeşte şi câte o exprimare negramaticală de toată frumuseţea, cum ar fi splendoarea de la pagina 224: acest eveniment [greva minerilor din 1977] n-a beneficiat până acum (jumătatea anului 2022) de o analiză exhaustivă care să lămurească toate neclarităţile. Culmea neglijenţei e atinsă probabil la pagina 253, unde scrie că în 1977 numărul membrilor PCR ajunsese la... 2.750, „ceea ce reprezenta aproximativ 27% din populaţia activă a ţării”.
• În perioada interbelică, Partidul Comunist din România a fost condus la un moment dat de Alexandru ştefanski-Gorn, activist de origine poloneză, numit de Moscova. Numele acestuia apare în text ca ştefanski-Gorun, după care e reluat în indexul de nume sub aceeaşi formă, dovadă că cineva (autorul, dar mai probabil editorul, care n-a prea pus mâna pe cartea de istorie) a fost cuprins de un acces de hipercorectitudine.
• Gheorghe Apostol, înalt activist comunist şi rival al lui Ceauşescu la funcţia supremă în partid la moartea lui Gheorghiu-Dej, a fost treptat marginalizat după ce a pierdut lupta pentru putere. Lovitura de graţie a constituit-o şantajarea sa cu nişte înregistrări compromiţătoare (cam cum se procedează şi azi la Cotroceni). Dintr-o greşeală, anul în care se petrec aceste evenimente este indicat ca fiind 1976. În realitate, în 1976 Apostol fusese demult trimis ca diplomat în America de Sud, pentru a fi departe de centrul puterii. Detaliu amuzant: deşi asupra lui s-au exercitat mari presiuni (la un moment dat a suferit şi un accident de automobil, care i-ar fi fost înscenat), Gheorghe Apostol s-a dovedit a fi cel mai longeviv reprezentant al vechii gărzi dejiste. A murit în 2010, la 97 de ani.
• Pour la bonne bouche, încă o perlă din bogata zestre a cărţii. Într-un capitol care joacă rolul unei încheieri sunt prezentate evenimentele care au urmat căderii lui Nicolae Ceauşescu. După cum se ştie, anii '90 au fost martorii unei puternice mişcări de opoziţie faţă de Ion Iliescu, mişcare intensificată de sentimentul dezamăgirii provocat de ritmul lent şi ezitant al schimbărilor. Una din lozincile populare în epocă ar fi fost „Iliescu pentru noi/Ceauşescu număr doi!”. Te şi întrebi de unde această exprimare, care numai românească nu e (evident, se striga „Iliescu pentru noi/Este Ceauşescu doi!”). Vina e, probabil, a traducătorului/editorului, care au dat dovadă (şi aici) de un amatorism desăvârşit.