V. Kaverin – Trei poveşti cu mistere

Nu ştiu care e situaţia în Rusia post-sovietică, dar probabil la noi cei mai mulţi dintre cei care l-au citit pe longevivul Veniamin Kaverin (1902-1989) bat binişor spre vârsta a treia. E vorba mai ales de cei care au parcurs cu nesaţ, copii sau adolescenţi fiind, aventurile exploratorilor polari din Doi căpitani, roman care i-a adus autorului o popularitate uluitoare, başca ditamai Premiul Stalin în 1946 şi care a apărut şi la noi în numeroase ediţii în anii ’50-’60. Ca să-i facem dreptate postumă autorului ar trebui să spunem că scrierile lui s-au numărat printre cele mai puţin afectate de servituţile ideologice ale epocii, ba chiar şi că prozatorul a adoptat în deceniile 6 şi 7 ale secolului trecut atitudini destul de curajoase, în sprijinul unor confraţi persecutaţi de regim.

Trei poveşti cu mistere (Editura Tineretului, 1965) e un grupaj de trei basme moderne ca ambianţă, dar populate de eroi destul de amestecaţi, personaje pe tipic realist şi apariţii supranaturale, cu evidente valenţe educative, dar scrise cu suficient de multă prospeţime pentru a nu le face antipatice ca efect al dăscălelii. Clepsidra e povestea unui pedagog poreclit Barbă care, pentru că a fost în copilărie obraznic cu Zâna Bunei-cuviinţe şi a Punctualităţii, a fost preschimbat de aceasta în respectivul obiect. E vorba de o transformare mai degrabă psihică decât somatică, deoarece omul nu-şi schimbă înfățișarea, dar dobândeşte trăsături ciclotimice (amabil şi binedispus dimineaţa, ursuz şi violent după-amiaza) şi e silit să-şi înceapă zilele stând cu capul în jos pentru a reporni ciclul. Trista poveste a lui Barbă trezeşte simpatia a doi copii, Tania şi Petka, iar cea dintâi e gata să renunţe la obiceiul de a se admira în oglindă pentru a o convinge pe zână să-l ierte pe condamnat.

Prin prezenţa ca personaje principale a Taniei şi a lui Petka, Mai mulţi oameni buni şi un invidios e un fel de sequel la prima poveste. În centrul acţiunii se află lupta dintre bine şi rău, cel din urmă reprezentat de Marele invidios, un om care nu putea înghiţi reuşitele altora şi... restul lumii, adică oamenii cumsecade. Zabotkin, tatăl Taniei, un pictor cunoscut, trage să moară de o boală de inimă, iar fiica lui încearcă sa-i facă rost de un medicament miraculos, singurul care îl poate salva, preparat de Doftorul-spiţer de la farmacia „Globurile albastre”. Lucrurile se complică însă foarte rău, pentru că pictorul Zabotkin l-a învins în copilărie pe Marele invidios într-o competiţie de scufundări, iar ca adult e un artist de succes, ambele fapte de natură să întreţină pizma nestinsă a acestuia. Dacă adăugăm la toate astea darul pe care îl avea Marele invidios să transforme oamenii în tot felul de obiecte şi animale, e limpede că cei buni au un adversar redutabil. Pe Tania invidiosul o preschimbă într-o coţofană, dar fetiţa nu se dă bătută şi, ajutată de tot felul de alte personaje pozitive, reuşeşte să asigure poveştii happy end-ul aşteptat, iar invidiosul plesneşte (literalmente) de necaz.

Ultima bucată, Despre Mitea şi Maşa, despre Hornarul vesel şi despre meşterul Mâini de aur e un fel de Vrăjitorul din Oz întors pe dos. Spre deosebire de vrăjitorul lui Baum, care e un escroc inofensiv şi bonom, gata, la o adică, să facă vrăji în folosul lumii, cel al lui Kaverin (Vrăjitorul cel Fără de Moarte) are 1000 de fraţi şi stăpâneşte autoritar într-o ţară cafenie, în care aripile păsărilor au fost tăiate, poliţia face raiduri de intimidare, iar locuitorii sunt siliţi să strige „Trăiască vrăjitorul!” după fiecare replică. Murindu-i fiica, Vrăjitorul cel Fără de Moarte îşi trimite fraţii prin lume să-i găsească o înlocuitoare, iar cel mai mic (dar şi mai rău) dintre fraţi i-o aduce pe Maşa, o fetiţă din Leningrad, foarte asemănătoare cu răposata. Pornit în căutarea Maşei (care e ţinută într-o celulă de închisoare păzită de trei dulăi fioroşi), Mitea va reuşi s-o salveze, ajutat fiind de doi locuitori ai ţării vrăjitorului, Hornarul vesel şi meşterul Mâini de aur. Cei trei îi vor veni de hac tiranului, o vor elibera, desigur, pe prizonieră şi odată cu ea, întregul popor.

Poveştile lui Kaverin sunt scrise cu vervă şi un umor care aminteşte câteodată, oricât de surprinzător le-ar părea unora, de cel practicat de Ilf şi Petrov:

Dactilografa Trustului spaţiilor verzi stătea lângă fereastră, când, deodată, bang! – un inel de aur sparse geamul şi se rostogoli sub pat. Era inelul pe care dactilografa îl pierduse, sau credea că îl pierduse, cu două decenii în urmă, în ziua nunţii sale.

Dentistul Teatrului de păpuşi se trezi noaptea şi simţi că i-e sete. Ridicându-se, văzu în carafa cu apă toţi dinţii de aur care îi dispăruseră din cabinet de-a lungul carierei sale.

Directorul Magazinului de halate de baie se întoarse din concediu şi găsi pe birou ochelarii cu ramă de aur care îi fuseseră furaţi când încă nu era director al Magazinului de halate de baie.

                (Mai mulţi oameni buni şi un invidios)

 

Concesiile făcute ideologiei dominante sunt nesemnificative. Stilul e firesc, nu există adresări oficiale, prezenţa instituţiilor şi realităţilor sovietice a minimă. Încărcătura etică şi maniheismul nu trebuie să ni se pară supărătoare, căci e vorba de poveşti educative. Ba chiar s-ar putea găsi analişti mai perspicace care să găsească în basmele lui Kaverin (mai ales în cel de al treilea, cu vrăjitorul cel rău şi ţara lui) aluzii la conducătorii sovietici şi la URSS, dar din păcate nu-l mai poate întreba nimeni pe autor dacă a avut şi asemenea intenţii.