luni, 3 octombrie 2011

☺☺☺☺ Lucian Boia – Franţa, hegemonie sau declin?


Nu mai e nici Franţa ce era odată! Franţa, Hegemonie sau declin?, cartea lui Lucian Boia apărută la Humanitas în 2010 discută cu seriozitatea şi lipsa de complexe caracteristice autorului ceea ce cititorul de rând ar putea sintetiza prin exclamaţia cu care am început postarea de azi. Adevărat e şi că purtătorul pălăriei de istoric, mult mai riguros în demersul său decât omul de pe stradă îmbrăcat în civil, nu-şi poate permite exclamaţii şi trebuie să se mulţumească cu interogaţii şi dileme. Chiar e Franţa e în regres? dacă da, care ar fi trăsăturile acestuia? când a început procesul? sunt doar câteva din întrebările la care se cere un răspuns în cadrul temei date.

Să încep cu ultima întrebare şi să continuăm cu penultima. Percepţia comună este că dacă Franţa se află în declin acesta a început cândva după al Doilea Război Mondial, odată cu instalarea hegemoniei americane şi dominaţiei globale a Statelor Unite pe plan militar şi economic, dar şi – aspect foarte important şi sensibil pentru francezi – pe plan lingvistic. Luarea cu asalt a restaurantelor McDonald’s sau legiferarea unor reguli cam caraghioase menite să apere limba franceză de contagiunea anglo-saxonă ar fi doar două din fenomenele foarte vizibile care ar putea da apă la moară susţinătorilor ideii că Franţa a început să piardă teren în anii din urmă şi reacţionează şi ea cum poate, mai degrabă neinspirat şi infantil. Lucian Boia împinge graniţa temporală a declinului francez cu două sute de ani în urmă. Prăbuşirea imperiului lui Napoleon în 1815 ar fi marcat sfârşitul definitiv al hegemoniei franceze în Europa. Franţa nu va mai ocupa niciodată poziţia pe care i-o asigurase – fie şi efemer – Corsicanul. Asta ar mai fi cum ar mai fi, dar (ne demonstrează autorul) semne prevestitoare ale declinului „puteau fi însă identificate încă din secolul al XVIII-lea: scăderea creşterii demografice franceze şi începutul revoluţiei industriale în Anglia şi nu în Franţa”. Aşadar cel puţin două secole de declin, ceea ce, ca să-l citez pe Lucian Boia cu tot cu semnul exclamării, „este enorm!”. Iată că uneori îşi permite şi istoricul câte o exclamaţie. Căutând cauzele profunde ale procesului, istoricul le găseşte în bună măsură în tipul şi regimul de proprietate din Franţa, predominant agrară şi caracterizată de un înalt grad de imobilitate şi conservatorism. Ar mai fi şi proverbialul etatism francez, factor important şi el, însă totuşi supralicitat ca primordial, dacă e să-l credem pe istoricul român. Dintr-un complex de cauze foarte deosebite între ele, dar convergente ca efect se mai poate pomeni şi supraestimarea forţei reale a ţării (să nu uităm umilinţele din al Doilea Război Mondial, când mult-lăudata linie Maginot a fost ruptă de germani fără mare dificultate sau foarte proasta gestionare a sistemului colonial, culminând cu războiului din Algeria din anii 1950).

La întrebarea dacă Franţa este cu adevărat în regres se poate răspunde afirmativ, dar mai ales dacă avem în vedere dimensiunea istorică pe termen lung. În plus, un răspuns mai nuanţat ar trebui să aibă în vedere şi faptul că, deşi puterea globală i s-a diminuat în termenii tehnici ai PIB-ului pe cap de locuitor, care pune ţara într-o poziţie mult inferioară Statelor Unite, de pildă, Franţa a devenit mai performantă tehnologic şi economic şi a făcut progrese uriaşe în raport cu ea însăşi. Detaliu interesant: statisticile cu privire la numărul aparatelor telefonice la suta de locuitori, catastrofale la începutul secolului XX, cel puţin în comparaţie cu celelalte ţări vestice, s-au echilibrat mult în ultimele decenii.

Lucian Boia nu omite – şi nici n-avea cum, dată fiind apartenenţa lui la o cultură care a fost cel puţin un secol o colonie franceză – chestiunea culturală. Nu poate nega nimeni fără a se face definitiv de râs rolul covârşitor pe care l-au jucat de-a lungul timpului francezii în domeniul literelor, artelor şi ştiinţelor, după cum vizibilă e şi reducerea acestei influenţe mai ales în ultima jumătate de secol. Analiza lui Boia e aplicată şi bine sprijinită pe date statistice, iar concluziile, supărătoare pentru francezi. Ce ar fi de făcut de aici înainte? Nu e un răspuns uşor de dat şi poate ar fi mai la îndemână să arăţi ce nu ar trebui făcut. „E greu de crezut că, în lumea de mâine, numele lui Voltaire va fi suficient pentru a motiva învăţarea francezei!” Exclamaţia autorului e un îndemn la pragmatism şi la performanţă acum mai degrabă decât la traiul bazat pe dividendele din ce în ce mai nesigure ale unei istorii glorioase.

Ca de obicei, o carte foarte densă, cu poziţii nuanţate şi argumente bine construite. Detaliu util: lucrarea a fost iniţial publicată în Franţa (2009), ediţia de faţă fiind o traducere, aşa că prudenţa şi echilibrul trebuie să fi fost două atuuri foarte folositoare. Publicul nostru ar fi fost poate interesat şi de o raportare a problemei franceze la contextul românesc, dar parcimonia cu care chestiunea este abordată e perfect explicabilă. Ediţia românească ar fi avut de câştigat de pe urma introducerii unui capitol despre relaţiile româno-franceze şi evoluţia lor în contextul temei aşa-zisului declin al Franţei. Să nu uităm că relaţia dintre cele două ţări (şi culturi) a fost de când lumea una asimetrică: „noi” i-am iubit pătimaş, necondiţionat şi ne-am oferit de bună voie spaţiul cultural în vederea colonizării, în vreme ce „ei” au fost în cel mai bun caz indiferenţi. Cazul Jules Michelet e un exemplu izolat, ce ţine de o etapă mai degrabă romantică. şi să nu uităm nici paradoxul lui Napoleon al III-lea, figură istorică controversată şi împinsă la periferia manualelor şcolare în Franţa, care se bucură de o imagine mult mai bună la noi. Mai nou, Sarkozy i-a întors spatele lui T. Băsescu, care îl abordase în stilul mitocănesc caracteristic, ceea ce l-a mai reabilitat pe preşedintele francez în ochii unora printre care mă număr şi eu.  

8 comentarii:

k spunea...

ah, de juma de an mi-am propus sa bag niste posturi despre cartea asta - si despre aia cu germania nazista, tot a lui boia - si am tot amanat, pt ca subiectul mi se parea enorm, greu de sintetizat convenabil in sub o mie de cuvinte.

acum, monsieur, ma obligati sa va raspund. o voi face pana la sfarsitul saptamanii, intr-un post.

Micawber spunea...

@ k

Eu am citit cartea in vara asta si nu mi-am facut probleme cu sintetizatul. Evident, subiectul e extrem de vast, dar acesta fiind un simplu blog fara pretentii am pus si eu o postare cu ce mi-a trecut prin minte. Sa-si bata capul cei care scriu recenzii sau eseuri.

Dinu D. Nica spunea...

Când a început declinul Franței, se poate argumenta și discuta.
Dar când (cum) se va sfârși acesta?
O profeție spune că, până la jumătatea acestui secol, ori chiar mai devreme, sfârșindu-se a V-a Republică, un alt Bourbon va fi încoronat la Reims!
Dinu D. Nica

impricinatul spunea...

n-am citit, din pacate, cartea cu pricina. sunt curios, insa: la France est finie pour toujours? Que-est'ce qu'il en pense, Mr. Boia?

Micawber spunea...

@ impricinatul

N-as vrea sa raspund eu in locul lui L. Boia, insa solutia schitata in carte pare sa fie redimensionarea si concentrarea eforturilor pe spatii mai mici precum si in focalizarea lor inspre obiective mai realiste. E greu de crezut insa ca Franta va mai putea vreodata trai vremurile de glorie din secolul al XIX-lea.

Intre noi fie vorba, si eu as avea destule intrebari pentru profesorul Boia. Din pacate, multi universitari romani traiesc inca intr-o epoca premoderna. Nu-i chip sa gasesti pe internet o adresa de e-mail la care sa le scrii. La confratii lor din Occident o asemenea situatie ar fi de neconceput.

Micawber spunea...

@ Dinu D. Nica

Greu de raspuns la aceste intrebari. La partea de profetii chiar nu ma bag, e un subiect care cere prea multa stiinta :)

Izabela Papazicu spunea...

Corect "i-am iubit", pentru ca nu prea ii mai iubim. Acum si noi avem o mare dragoste de americani, ca toata lumea buna...
"Romania a pierdut o buna ocazie de a tacea" remember Jacques Chirac?
Oricum Boia nu se dezminte, nu degeaba a fost luat la ciufulit de istoricii "nationali".

Micawber spunea...

@ Izabela Papazicu

Ei, pe cati am iubit noi dupa care i-ar urat fara sa fi incetat o clipa sa-i iubim? :)

Probabil ca exista in continuare la noi un segment filofrancez devotat, probabil nu foarte important numeric in comparatie cu al anglofililor, dar care nu poate fi trecut cu vederea.