☺☺☺ Sorin Adam Matei – Idei de schimb

Mă număr printre norocoşii care au avut acces la cartea lui Sorin Adam Matei, Idei de schimb, cu câteva zile înainte de lansarea sa de către Institutul European (un link la prezentarea cărţii găsim aici) Autorul a devenit cunoscut, aşa cum ne spune chiar el, drept „unul ce a fluierat în catedrala mântuirii culturale naţionale”, mai ales după publicarea volumelor Boierii minţii (despre care am scris aici) şi Idolii forului, incitante amândouă prin punerea sub semnul întrebării a statutului şi legitimităţii aşa-ziselor grupuri de prestigiu dintr-o cultură micuţă, dar cu multe orgolii gonflate, ca a noastră. E explicabil aşadar interesul cu care am aşteptat acesată nouă apariţie. E doar vorba de autorul pe care percepţia publică îl ştie drept ăla care s-a luat de vacile sacre ale intelighenţiei noastre, de la H.-R. Patapievici la G. Liiceanu sau A. Pleşu, provocând în câteva rânduri replici opărite ale unora din aceştia.

Ideile de schimb din titlu sunt idei care ne sunt propuse pentru a înlocui clişeele sau aşa-zisele idées reçues care domină discursul public. Potenţialul lor subversiv e limpede din subtitlul lucrării, care sună aşa: Cum ar fi dacă grija intelectualilor ar fi pedagogia, nu teologia, a politicienilor canalizarea satelor, nu terminarea doctoratelor, iar a clerului iubirea aproapelui, nu a trecutului. Acest text prefigurează chiar tabla de materii a cărţii, care e construită din grupaje tematice alcătuite, la rândul lor, din texte publicate de autor în ultimii 10 ani în Evenimentul Zilei, Adevărul, Observator Cultural, Cultura, Esquire, Tribuna, Journal of Communication sau Journal of Dispute Resolution.

Un capitol consistent – şi şocant prin datele pe care le prezintă – e consacrat considerabilei rămâneri în urmă a României la capitole precum infrastructura. Despre canalizarea şi alimentarea cu apă curentă a localităţilor iubitei noastre patrii aflăm că ne-au luat-o înainte ţări precum (horribile dictu!) Pakistanul, iar vecini precum Ungaria sau chiar Bulgaria ne salută din mers. Autorul vede drept soluţie pentru această sinistră stare de lucruri formarea unei alianţe DAC (drumuri, apă, canale) care să aibă drept obiectiv principal scoaterea infrastructurii din înapoierea în care se află. Problema continuă să fie actuală, iar puterea de azi, în măsura în care investeşte bani în infrastructură, o face fie cu totul ineficient şi cu sifonare de bani la propriile partide, fie pentru obiective neesenţiale, cum ar fi terenurile sau sălile de sport.

De observaţiile lucide ale autorului nu scapă nici Biserica Ortodoxă Română. Sorin Adam Matei observă ceea ce vedem cu toţii, dar din varii motive ne facem că nu vedem sau ne e jenă să recunoaştem, anume că biserica dominantă are prea puţină aplecare spre proiecte sociale şi preferă să investească în instituţii lumeşti în dauna eforturilor concrete de ajutorare a celor aflaţi cu adevărat în nevoie. Discuţia e mai largă şi ar trebui să aibă în vedere şi o adevărată separare a statului de biserică. Actualitatea temei e dovedită şi de recent-anunţatele intenţii ale guvernului de a pompa multe milioane de lei de la buget în faraonica construcţie a aşa-zisei Catedrale a Mântuirii Neamului.

Tot de (o necesară) luciditate se leagă şi secţiunile intitulate, interogativ, Ce vine după comunism? şi Chiar aşa, cine suntem?. Prima din ele cuprinde un articol sintetic, numit Comunismul sunt eu şi care (d)enunţă concepția falacioasă a anilor de după 1989, potrivit căreia comunismul a fost un rău exterior şi abstract, care poate fi înfierat după dorinţă şi eventual cu folos. Se schiţează şi tabloul politic al primilor ani ai secolului, dominat de un PSD malign şi autoritar, căruia i se contrapun PNL şi PD care sunt, dacă nu băieţii buni, măcar băieţii mai puţin răi. Ce s-a întâmplat în anii din urmă ai regimului Băsescu a infirmat în mare măsură această percepţie şi a arătat că se poate şi mai rău decât sub Adrian Năstase. De câteva texte are parte şi veşnica problemă a imaginii externe României sau a afinităţilor românilor cu alte neamuri (ne convine sau nu, există studii serioase care ne apropie ca valori mai mult de ruşi decât de presupuşii noştri fraţi de gintă latină francezi sau italieni). Autorul, care e stabilit de mulţi ani în Statele Unite, unde e profesor la Universitatea Purdue, îşi pigmentează discursul cu relatarea unor episoade trăite pe propria piele, ceea ce reprezintă un câştig pentru atractivitatea cărţii.

Probabil cel mai interesant capitol e cel numit Este România paramodernă? în care eseistul reia o serie de teme atacate în Boierii minţii. Fascinaţia exercitată asupra unor segmente largi ale intelighenţiei şi propagată destul de adânc în rândurile tineretului de extrema dreaptă interbelică e unul din subiectele discutate mai pe larg. Veşnica problemă a modelelor culturale, cu reciclarea la nesfârşit de figuri precum Cioran, Noica sau Eliade şi incapacitatea de a propune soluţii demne de provocările lumii de azi, e enunţată şi aici cu multă claritate. Sorin Adam Matei se declară adeptul unui spaţiu al comerţului intelectual liber, în care nu există figuri privilegiate a priori, iar valoarea nu e conferită prin hirotonisire de către un grup de privilegiaţi. E probabil cel puţin în parte o viziune anti-elitistă, dar înainte de a pune o etichetă se cuvin trei observaţii. În primul rând (aşa cum se demonstrează nu odată în volum), România e o ţară care privilegiază elitele, dar o face în sensul rău al acţiunii, de pildă încurajând performanţele câtorva olimpici în dauna multor altor elevi, care sunt lăsaţi de izbelişte, la fel şi în sport. În paranteză fie spus, în mod paradoxal, acest elitism e moştenit din comunism. În al doilea rând, diriguitorii noştri fac puţin chiar pentru elite, aşa cum sunt ele, ceea ce le transformă într-un segment foarte vulnerabil. şi – în fine – adeseori sistemul de consacrare a elitelor intelectuale e viciat. Sunt componente ale unei aşa-zise paramodernităţi pe care autorul o constată în destule domenii. Mi s-ar părea interesantă o corelaţie cu recurentele căderi în premodernitate ale României de care vorbeşte Sorin Alexandrescu (vezi aici).

Am avea aşadar un peisaj destul de trist. Sorin Adam Matei nu e însă un pesimist. El constată, dar propune şi soluţii. Acestea trebuie să fie concrete şi la obiect, nu simple artificii carismatice. De pildă, vorbind despre chestiunea Catedralei Mântuirii Neamului, autorul vede proiectul mai degrabă ca pe un serviciu public, care ar avea nu doar virtutea de a reînnoi încrederea în ortodoxie, ci ar oferi bisericii şi o ocazie excelentă de a se implica în mari proiecte sociale. În ceea ce priveşte cultura, ni se propune dialogul ca mod privilegiat de înţelegere între poziţiile aflate în conflict, dialog desfăşurat însă pe bază de argumente, nu pe verdicte emise din amvoane intangibile. Reacţiile revistei Dilema ilustrează foarte bine, deşi în rău, viciile de care suferă la noi comunicarea între deţinătorii unor poziţii diferite.

S-ar contura aşadar o concluzie optimistă. De optimism dă dovadă autorul şi atunci când scrie despre progresele făcute la noi în domeniul comunicaţiilor digitale şi al internetului, deşi s-ar cere, poate, mai multă prudenţă în a le lăuda. Nu de alta, dar să nu avem (iar) de a face cu o creare de forme fără fond şi a căror umplere să se facă extrem de greu, în condiţiile deja pomenite ale infrastructurii noastre catastrofale. Una peste alta, o carte antrenantă, teme de actualitate, opinii care vin să contrazică clişee cu care suntem îndopaţi din copilărie la şcoală sau în mass media. Din păcate, se pare că autorul a intervenit foarte puţin, în sensul actualizării, asupra textului articolelor care alcătuiesc lucrarea. Citind textele ai uneori senzaţia că faci o călătorie în timp, iar faptul că se menţionează locul unde au apărut prima oară, dar nu şi anul apariţiei, e supărător. Interesant ar fi fost poate să se acorde o mai mare atenţie factorului politic, iar ocazia ar putut-o constitui chiar actualizările de care pomeneam şi care lipsesc. Orice am face, că e bine, că e rău, politicul joacă la noi un rol extrem de important şi e greu să ignori elefantul din încăpere. Credo-ul autorului e exprimat sintetic în următorul paragraf:

Nu cred în alianţele politice de conjunctură, concentrate pe răsturnarea unui om. Cred în acei oameni şi acele organizaţii care încearcă să schimbe mentalităţi şi practici sociale de zi cu zi. Cred în munca celor de la World Vision, o organizaţie creştină care se preocupă de educarea copiilor de la sat. Şi aş crede şi mai tare, dacă ar exista, într-o alianţă DAC: drumuri, apă, canale.

O declaraţie care se cere luată în serios, cu amendamentul că acel „om” pentru răsturnarea căruia s-ar concentra alianțele pomenite poate fi mai mult decât un individ şi poate simboliza un întreg sistem mafiot întronat în ultimii ani. Nu că alţii ar fi neprihăniţi (nici pe departe), dar actualul regim a dus neruşinarea la culmi nemaivăzute până şi la noi. În concluzie, Idei de schimb e o carte de citit şi care te pune pe gânduri, chiar dacă nu eşti de acord cu tot ce scrie acolo.

 ***

Am citit cartea în format pdf, în condiţii foarte bune, pe iPad, cu programul Stanza. Autorul a introdus în ea o serie de coduri 2D care pot fi citite de telefoanele mobile inteligente, ceea ce constituie (încă) un semn de preţuire a modernităţii. Nu putem intra în secolul XXI purtând iţari şi afurisind cărţile electronice. Textul la care am avut eu acces - de fapt o versiune avansată de şpalt - conţine o serie de greşeli, dar putem să sperăm că în versiunea finală care va ajunge pe piaţă ele vor fi corectate.