Cărţile care ne-au făcut oameni (alte reacţii)

Reacţia mea lipsită de entuziasm, ba chiar răutăcioasă după unii,  la volumul Cărţile care ne-au făcut oameni editat de Dan C. Mihăilescu (vezi aici postarea şi comentariile) mi-a atras numeroase reacţii de dezaprobare. Unele au fost de un grobianism evident, aşa că nu le-am publicat. În definitiv, nu ţin acest blog pentru a mă expune la înjurături, cine are chef să mă porcăiască s-o facă altundeva. Textul de mai jos e unul din comentariile primite ca mesaj independent, pe e-mail, iar autorul lui pare să nu-l fi dorit făcut public, deşi conţinutul e cât se poate de civilizat. Îl redau totuşi, cu păstrarea anonimatului corespondentului meu, pentru că mi se pare instructiv pentru gândirea (confuză şi naivă, deşi plină de bune intenţii) a unora din contemporanii noştri. De prisos să spun că nu ader la majoritatea opiniilor, ideilor şi poziţiilor exprimate în text, începând cu ascultatul muzicii ca fond pentru lectură:

***

Ante-scriptum: În timp ce scriu ascult pe repeat a treia gymnopedie a lui Satie. Îmi doresc să citiți, dacă veți citi, pe cât de calm, de destins și de liber așează pianistul degetele pe clape.

Vă scriu acestea ca reacțiune la articolul dumneavoastră “Dan C. Mihăilescu (ed.) – Cărțile care ne-au făcut oameni”. Aș fi scris în comentarii, dar fiindcă simt că dumneavoastră vreau să vă spun ceva și nu celor care vă citesc, am decis să o fac prin email.

Văzându-vă modul în care v-ați raportat la carte, simt o oarecare nevoie de a mă disculpa (sunt sigur că astfel veți privi dumneavoastră), spunând că nu am nici o legătură cu cei prezenți în carte, alta decât aceea de simplu cititor anonim. Iar simpatiile mele psihologice și alte asemenea afecte și nuanțe aș vrea să cred că pot fi înlăturate, sau măcar diminuate, oricum, nu ele fac obiectul textului, nu vreau să vă convertesc la “humanitism” (permiteți-mi gluma), ci să încerc un exercițiu de percepție, eu însumi și, sper, dumneavoastră odată cu mine, a umanului (continui același joc facil de cuvinte) din care a pornit inițiativa editorului și care există (de ce nu? eu unul mă bucur că îl văd, deși indistinct, urmând să-l obțin sau nu în rândurile de mai jos, sau mă mint? eu fiind cel care-l atribuie ?) în cele nouăsprezece texte.

Nu sunt un om sistematic, nu în cadrul cuvântului scris, după cum prea bine se observă. Pentru a-mi dăuna și mai mult ‘argumentației’ vă voi spune că am douăzeci și unu de ani și sunt student la politehnică, zâmbiți wagnerian dacă doriți. Voi încerca, însă, să mă refer la doar două lucruri (prefața cărții și textul d. Liiceanu), pe care cred că le-ați citit prost (e laitmotivul, trebuia să o spun, fiindcă sunt om și-mi doresc să am dreptate, mai ales, în ceea ce gândesc, asta neblocând ca exercițiul de percepție să rămână, totuși, un epifenomen).

Primele cuvinte ale prefeței sunt “frumoasă carte a ieșit”. Și, într-adevăr, e singurul ei merit. Cartea asta e doar frumoasă. Nici măcar nu am să încep să disec nevoia de frumos la care tinde o carte, orice carte, mă și îndoiesc că aș putea fără să rezulte o impietate. Să nu spuneți, mijlocind spiritul căutător de nod în papură, că nevoia aceasta nu există într-o carte de legislație, fiindcă voi replica : tocmai că nu există și obținem monștrii precum cei din librării și nu rafinamentul, în primul rând estetic, al Contractului social, Despre spiritul legilor, etc. Continuă prefața, iar dumneavoastră ați citit în ea o cerere de ‘jos în sus de la masele care solicitau Everesturilor noastre intelectuale o geană de lumină, un sfat’ și traducându-vă în continuare în limbaj propriu ‘domnilor Pleşu-şi-Liiceanu, spuneţi-ne ce-aţi mâncat de v-aţi făcut, la senectute, aşa mari şi frumoşi!’,dezvinuindu-vă ironic, cum că dumneavoastră la cultură vă referiți și nu la aspecte fizice, de parcă ar fi vreun mare secret că d. Pleșu e gras. Dar micimea e micime. Ceea ce nu știți însă, sau vă faceți că nu știți doar pentru a vă impune un punct de vedere resentimentar, este cât de proști sunt (ar trebui să spun suntem) tinerii din România deceniului doi al mileniului trei. Am avut ocazia să merg pentru o noapte într-o excursie cu o clasă a 10-a de la un liceu de arte. Un prieten, nu cu mult mai mare ca mine, suplinea un profesor și a propus părinților o excursie, el și zece-douăzeci de copii, de o noapte la o zonă de camping de lângă oraș. M-a chemat și pe mine. Irelevant să spun că odată văzuți fără părinți copiii au dorit să facă chete pentru jack și țigări. Asta n-ar fi o problemă, tinerețea are haine grele și oricum și nouă ne deschidea gura alcoolul. Problema a fost atmosfera generală. Sunt tânăr și eu, am trecut de curând pe acolo. Am fost în excursii. Nici eu nu aveam vreun reper și mă învârteam ca un titirez între jocurile de pe computer. Dar distanța, diferențierea, vulgarizarea, e una exponențială : cântări de beție din conectr, apelarea oricui prin ‘pulă’ și nota disonantă de plictis și sațiu care apare, în mod paradoxal, atât în zona prostiei crase cât și pe culmile euforiei existențiale, dar care se poate discerne fără probleme de ce ținea în cazul de față. Un punct amuzant-trist al nopții, de asta vă și povestesc asta, a fost atunci când cineva m-a întrebat dacă știu vreun jucător dintr-o echipă de fotbal. Ludic, i-am răspuns : ‘Da, pe Eugen Ionescu, e portar, cred’. El impasibil, mi-a spus replica pentru care-mi pusese, de fapt, întrebarea : ‘Joacă tare prost!’. Și nimeni nu a sesizat vreo problemă. Dacă nu mă înșel veți suci ideea, spunând că nu au de ce să cunoască un *introduceți aici cuvântul peiorativ*, menționez, însă, că o mare parte din ei urma să monteze o scenetă după Cehov.

Știu că o carte ca cea despre care vorbesc nu poate schimba mare lucru, dar nici nu poate dăuna. În special când experiența-mi cuprinde și următorul eveniment. Din întreaga facultate de construcția mașinilor am găsit un singur coleg care să tindă spre mai mult decât fabuloasa meserie de dealer de șuruburi. Am discutat cu el despre diversele mele idiosincrazii, am fost atent și am încercat să nu-i inculc balivernele inconștientului meu, lucru care mă îndoiesc că a reușit în totalitate. Într-o zi l-am găsit citind nuvele de Giovanni Verga, autor de care nu auzisem în viața mea până atunci. Bine că a existat și el, îi spun, dar tu nu ești la Litere să ai timp de așa ceva. Astfel că i-am turnat la foc-automat patru pagini cu autori de la Homer la Kafka. Nu știu exact cât de rău va fi până la urmă, cel puțin momentan râde cu Rabelais. Acum, fără îndoială că eu am încredere în gustul meu, cât de greu poți greși spunând unui inginer să-l citească pe Shakespeare și nu pe Ben Jonson, nu din alte motive decât acela că nu are timp de Jonson, că e prea puțin, dar demersul Cărților care... este atât de necesar, încât a spune că tot ce reușește e o impresie anacronică, desuetă te poate, măcar, motiva să scrii două pagini în luptă cu morile de vânt (am spus deja că nu vreau să vă convertesc la opiniile mele sau ale altcuiva).

În fine, la textul d-lui Liiceanu spuneți că ‘e limpede că pe autor nu-l preocupă latura pedagogică’. Un citat din text, pe care mă gândesc că l-ați sărit : “Astăzi, când mă uit la ea [la lista lui Noica], mi se pare neverosimilă. Ce avusese oare Noica în minte? Cum să citești în patru luni toată istoria filozofiei de la Augustin la Kant?”. Iar răspunsul vine imediat după listă : “Inutil să spun că lista n-am acoperit-o în acea vară a lui 1968, dar, dincolo de cele câteva volume procurate și citite chiar atunci, ea a devenit un îndreptar pentru anii următor. Bănuiesc că Noica nici nu își propusese altceva și că, de fapt, voise doar să ne pună să facem o recunoaștere a terenului și ne schițase orizontul în care de-acum urma să ne așezăm”. Nu știu nimic mai ‘pedagogic’ decât a-i arăta celuilalt, în cazul de față printr-o listă de cărți, unde se află. Nu văd ce alte comentarii ar mai trebui făcute.

Am scris divagatoriu și, sincer, am obosit.

Nu mi-am dorit să vă țin o lecție despre buna-credință a cititorului. Vă pot înțelege zeflemeaua și ironia, fiindcă am simțit același lucru uitându-mă peste Manifestele futurismului și văzând cum un om cu o imaginație fenomenală, Marinetti, aduce fără nici o îngrijorare elogii lui Benito, dar asta nu m-a oprit să fiu în continuare doritor de a cunoaște ce-i cu omul acela și cu ideile sale. Iar aici nici nu e vorba de o asemenea proporție, am dat un exemplu extravagant de dragul reducerii la absurd.

***