Reflexe wagneriene în Casa Buddenbrook (II)

M-am ocupat în urmă cu câteva săptămâni (aici) de câteva elemente wagneriene detectabile în Casa Buddenbrook de Thomas Mann. Era vorba atunci de parodierea unor elemente tematice din Tetralogie (cum ar fi celebra şi generoasa temă a decăderii) sau de tehnica leitmotivică ce se poate evidenţia în roman (precum fatalitatea care acţionează inexorabil şi loveşte unde cu gândul nu gândeşti). Rămăsese să vedem câteva exemple de tehnică wagneriană la nivel textual sau caracterologic. Pentru postarea de azi am recurs la The Cambridge Companion to Thomas Mann (ed. Ritchie Robertson). În studiul intitulat Buddenbrooks: between realism and astheticism, Judith Ryan afirmă:

Thomas Mann [...] utilizează pe scară largă unele detalii, gesturi sau expresii recurente e un asemenea caz. În Casa Buddenbrook, printre leitmotive se numără mâinile tipice de Buddenbrook cu degetele lor lungi şi fine, vena albastră de pe tâmpla lui Thomas, umbrele albăstrui din jurul ochilor Gerdei, sforăiturile ca de trompetă pe care le scoate Tony atunci când rosteşte numele celor doi soţi josnici, durerile nervoase de la piciorul stâng al lui Christian, exclamaţia repetată a lui Sesemi Weichbrodt („Fii fericit, copil bon”), exclamaţia dojenitoare „assez!” a lui Elisabeth Buddenbrook folosită ori de câte ori discuţia devine prea înfierbântată, precum şi modul în care starea danturii diferitelor personaje este citită ca indicator al stării lor de sănătate fizică şi mintală. Detaliile semnificative de realism european, precum linsul erotic al degetului de către Emma în Doamna Bovary, devin în Casa Buddenbrook un sistem de semne stenografice elaborat şi articulat cu grijă care umplu spaţiul dintre realitate şi ficţiune. În acest fel, leitmotivele dau romanului un aspect simbolist care transcende baza lui realistă sau naturalistă. (traducerea mea)

Istoric vorbind, Mann nu a fost primul autor care a utilizat în cărţile sale tehnica leitmotivului wagnerian (unul din cazurile cele mai cunoscute este cel al lui Theodor Fontane, care o folosise, culmea, pentru a reda discuţii despre Wagner). Judith Ryan adaugă însă că la Thomas Mann tehnica are obiective mai ambiţioase, constituind o „strategie de a face din real simbolic şi din simbolic real”. E, în definitiv, una din funcţiile leitmotivelor din operele lui Wagner.