vineri, 26 octombrie 2012

Omul-orchestră în versiunea Leverkühn


Foarte tânărul Adrian Leverkühn, fascinantul personaj al lui Thomas Mann din Doctor Faustus, locuieşte în casa de pe Parochialstrasse 15 din Kaisersaschern a unchiului Nikolaus. Acesta – coincidenţă sau nu, pentru că Adrian încă nu-şi descoperise vocaţia de muzician, e proprietarul unui magazin de instrumente muzicale care ocupă mezaninul casei. Pentru melomani, magazinul e o adevărată peşteră a lui Ali Baba, în care unchiul a adunat cam tot ce se poate imagina în materie de instrumente muzicale:

Magazinul, aflat în încăperile de la mezanin, de unde, adesea, răsunau asemenea încercări alunecând de-a lungul octavelor în cele mai variate timbruri şi coloraturi, oferea o privelişte superbă, ispititoare, aş spune: fermecătoare sub aspectul cultural, provocând o oarecare efervescenţă în fantezia auditivă. Cu excepţia pianului, pe care tatăl adoptiv al lui Adrian îl lăsa în seama industriei de specialitate, era expus acolo tot ce sună şi răsună, zornăie sau zbârnâie, duduie sau răpăie, mormăie sau zdrăngăne — şi de altfel era reprezentat, întotdeauna, şi un instrument cu claviatură, sub înfăţişarea unui Glockenklavier, o celestă. Găseai, agăţate în dulapuri cu uşi de sticlă sau culcate în casete care, ca nişte coşciuge de mumii, aveau forma celui culcat înăuntru, viori minunate, lăcuite, unele gălbui, altele castanii, cu arcuşurile zvelte înfăşurate la mâner cu fir de argint şi prinse în clame de capacul casetei — viori italieneşti, a căror formă pură putea trăda cunoscătorului originea lor cremoneză, dar şi tiroleze, olandeze, saxone, de la Mittenwald, şi unele construite chiar în atelierul lui Leverkühn. Violoncelul melodios, care-i datorează lui Antonio Stradivarius forma sa desăvârşită, îl aflai în şiruri întregi, dar îi găseai şi predecesoarea, viola da gamba, cea cu şase coarde, care şi-acum mai apare la loc de cinste alături de el în lucrări mai vechi, precum găseai şi viole şi alte surate ale viorii, viola alta, şi tot din Parochialstrasse se trage şi propria mea viola d’amore, pe ale cărei şapte coarde mi-am legănat toata viaţa înduioşările. Mi-a fost dăruită de părinţi în ziua confirmaţiei.
Stăteau rezemate acolo mai multe exemplare de violine, viola giganta, contrabasul cel greoi la mânuit, capabil de recitative maiestuoase, al cărui pizzicato e mai răsunător decât al timpanelor acordate şi nici nu-ţi vine să-l crezi în stare de vraja diafană a flajoletelor sale. Tot în mai multe exemplare ii găseai şi pe corespondentul său din rândul instrumentelor de suflat de lemn, contrafagotul de şaisprezece picioare, adică sunând cu o octavă mai jos decât arată notele, întărind viguros başii şi dublu în dimensiuni faţă de fratele său mai mic, fagotul scherzosso — pe care îl numesc astfel pentru că este şi el un instrument de bas, dar n-are putere de bas adevărat, ci e bizar de slăbuţ la sunet, behăit, caricatural. Şi totuşi, cât de drăguţ arăta, cu ţeava răsucită pentru suflat, sclipitor datorită podoabei mecanismului clapelor şi pârghiilor sale! Şi, în general, ce fermecătoare privelişte, această armată de fluiere ajunse în culmea perfecţiunii tehnice, stimulând elanul virtuoşilor, fiecare din ele: bucolicul oboi, cornul englez, care-i atât de potrivit pentru arii triste, clarinetele bogate în clape, cu sunet atât de supranatural şi de tenebros în registrul grav de chalumeau, dar în cei de sus în stare să strălucească în scânteierea argintie a armoniei înfloritoare, cornul bassett şi clarinetul bas.
Toate acestea, culcate în aşternuturi de catifea, erau oferite cumpărătorului în prăvălia unchiului Leverkühn, şi în afară de ele mai găseai şi fel de fel de sisteme de flaute transversale, din diferite materiale: lemn de cimişir, grenadil sau abanos, cu îmbucături de fildeş, sau cu totul din argint, şi alături, rubedeniile lor stridente, flautul piccolo, care în tutti de orchestră ştie să stăruie pătrunzător în tonurile înalte şi să dănţuiască, asemenea unor lumini de licurici în vraja flăcărilor. Şi de abia după aceea venea corul strălucitor al alămurilor, de la eleganta trompetă, care numai cât o priveai şi îţi evoca semnalul răsunător, cântul temerar, cantilena languroasă, apoi cornul spiral, favoritul romantismului, cornul cu ventile, zveltul şi puternicul trombon cu culisă, şi faimosul cornet à pistons, până la masivitatea gravă a marii tube-bas. Găseai, adesea, în magazinul lui Leverkühn, chiar şi rarităţi de muzeu, ca de pildă o pereche de lure de bronz cu capetele frumos aduse, încovoiate la dreapta şi la stânga, ca nişte coarne de taur. Dar, văzute atunci cu ochi de copil, aşa cum îmi revin astăzi în minte, ceea ce mi se părea mai amuzant, mai impresionant, era bogata expoziţie de instrumente de percuţie — tocmai pentru că lucruri pe care le cunoscusem de timpuriu, jucăriile de sub pomul de Crăciun, fragil tezaur al viselor copilăriei, se ofereau acolo privirilor într-o execuţie impunătoare, masivă, pentru oameni mari. Toba mică de pildă, cât de diferit arăta ea aici, altfel decât jucăria fragilă de lemn bălţat, băşică de bou şi sfoară, pe care răpăiam la şase ani! Nu mai era făcută s-o atârni de gât. Peste pielea de pe faţa inferioară erau întinse strune, şi era sortită să fie folosită în orchestre, aşezată oblic şi la îndemână, bine înşurubată într-un stativ de metal, iar beţele de lemn, înfipte în inelele laterale, arătau mult mai grozav decât ale noastre. Mai era şi carilonul, pe care, în formă de jucărie pentru copii, încercasem şi noi desigur să cântăm Iat-o pasăre că vine: dar aici, în casetele elegante, cu încuietori, se aliniau pe două şiruri, montate pe traverse, gata să vibreze, plăcuţe metalice acordate cu multă grijă, şi pe interiorul capitonat al capacului erau prinse ciocănaşele de oţel, tot ce se poate mai gingaş, destinate să scoată din plăcuţe sunete melodice. Xilofonul, ce pare să fie făcut ca să dea urechii iluzia dansului scheletelor într-un cimitir, în ora de răgaz de la miezul nopţii, se prezenta cu o cromatică din bastonaşe multiple. Mai găseai şi cilindrul uriaş, ferecat, al tobei mari, a cărei membrană e făcută să răsune cu baghete acoperite cu pâslă, şi timpanul de aramă în formă de căldare, cel din care Berlioz a introdus şaisprezece în orchestra sa — el nu-l cunoscuse sub forma în care îl oferea Nikolaus Leverkühn, timpan mecanic, pe care executantul îl poate regla uşor, dintr-o singură mişcare a mâinii, ca să-i schimbe tonul.

Pianul nu e singurul instrument cu claviatură care lipseşte din colecţie. Cel de al doilea este, explicabil, orga. Că şi aceasta este un instrument muzical important o dovedesc nu doar numeroasele exemple de lucrări pentru orgă de pe parcursul romanului, ci şi celebra relatare a lui Serenus Zeitblom, prietenul intim al eroului, despre analogia dintre orgă şi filozofie:

Se întâmplase uneori să cădem de acord sau, mai bine zis, să ne alăturăm la opinia frecvent exprimată că filozofia ar fi regina ştiinţelor. Constatasem că ea ocupa, în mijlocul lor, un loc care ar fi corespuns celui ocupat de orgă între instrumente.

In imagine, tabloul Atributele muzicii de Anne Vallayer-Coster (1770) (de aici).

Niciun comentariu: