☺☺☺ Kjell Espmark – Béla Bartók contra celui de-al Treilea Reich

Într-un peisaj editorial ca cel de la noi, unde cărţile care au în centru personalitatea unui mare compozitor sunt rarisime, Béla Bartók contra celui de-al Treilea Reich (Polirom, 2012) de Kjell Espmark e de la bun început o apariţie interesantă. Cartea romancierului suedez porneşte de la un episod real din viaţa artistului maghiar, coliziunea cu sistemul represiv instalat într-o bună parte a Europei, în urma căreia este nevoit să plece în America. Suntem într-o seară de octombrie 1940, iar Bartók, însoţit de Ditta, cea de a doua soţie, e filat de doi indivizi care îl pândesc dintr-o maşină în timp ce ia masa într-un restaurant dintr-o localitate franceză de frontieră.

În timp obiectiv romanesc (dacă putem vorbi de aşa ceva), acţiunea acoperă abia câteva ore, o durată tensionată, suprapusă peste momentul mesei la restaurant, cu interacţiuni neplăcute cu agenţii poliţiei secrete care sâcâie cuplul şi pun binecunoscutele întrebări privind scopul călătoriei. Cea mai mare parte a romanului se desfăşoară însă într-un timp subiectiv, al reamintirii, al evocării unor momente şi acţiuni din trecut a căror consecinţă e reprezentată de dizgraţia lui Bartók. E drept şi că îndrăzneala ungurului fusese mare. Muzicianul intrase în coliziune cu atotputernicul Goebbels şi lansase un protest. Acesta se declarase – simbolic – evreu voluntar şi ceruse să participe la expoziţia consacrată artei degenerate. Uluit, şeful propagandei naziste ajunsese să vrea să „ştie clar de ce mijloace dispune scandalagiul ăsta de Bartók, care se pornise împotriva întregii maşinării de război germane, în cizmele lui ungureşti”. Asistând la un concert Bartók, Goebbels are reacţia unui posedat supus unui ritual de exorcizare:

La a doua măsură, Goebbels păli de moarte şi încercă de mai multe ori să îşi descheie gulerul de la cămaşă. La a treia, păru că înlăuntrul său se va produce o explozie, ochii fiind gata-gata să îi iasă din orbite. În timpul celei de-a patra, se prăbuşi la pământ în convulsii. Concertul a fost suspendat, iar publicul îngrijorat formă un cerc fremătător în jurul corpului care se zvârcolea scuturat de urlete şi de spasme. Între un urlet şi altul îşi încleşta fălcile atât de tare, încât muşchii i se încordau pe faţă ca nişte sârme, iar pe la colţurile gurii îi curgeau bale. Interpreţii încremeniseră pe scenă neştiind ce să facă. Nimeni nu le mai dădea nici o atenţie acelor martori involuntari.

E vorba desigur de un tratament artistic al unor reziduuri istorice. Asta nu înseamnă că Espmark nu are grijă să reconstituie credibil peisajul atmosfera intelectuală a epocii, cu dramele generate de ascensiunea şi, ulterior, acţiunea regimului nazist, cum ar fi sfârşitul cunoscutului critic evreu Walter Benjamin, evocat discret. De un spaţiu considerabil au parte relaţiile dintre Bartók şi confraţii lui. Cu Stravinski nu se înţelege, rusul reproşându-i că alocă prea mult timp studiilor etnomuzicologie şi prea puţin timp creaţiei. De dodecafonismul lui Schönberg se îndepărtase. Afinităţi semnificative avea cu compatriotul său Kodaly, cu care formase, potrivit unora, cuplul „tinerilor barbari”. Până la urmă singura soluţie e cea a emigrării în America, unde se integrează mult mai rău decât Stravinski, Schönberg sau Hindemith şi moare de leucemie în 1945. Legături cu materialitatea existenţei lui Bartók stabilesc permanentele flashback-uri, rememorarea unor întâmplări din vremea în care cutreiera satele Ungariei, Slovaciei şi României echipat cu un fonograf primitiv pentru a realiza înregistrări ale creaţiilor vernaculare. Relatarea emoţionantă a acestor episoade reprezintă cea mai mare reuşită a cărţii.

Mai puţin reuşite pot părea retorismele exaltate la care recurge pe alocuri autorul (de tipul „Limbajul forţelor de ocupaţie este separarea, divizarea. Al său este înţelegerea dincolo de diferenţe, fraternitatea, imediateţea senzorială, palpabilă”) şi care taie câteodată maioneza textului. Mulţi cititori vor aprecia cu toate acestea sobrietatea şi concentrarea stilului şi redarea sobră a zbaterilor interioare ale compozitorului care alcătuiesc substanţa cărţii. În final, o nelămurire. Pe pagina de titlu (ca şi în caseta tehnică a cărţii) scrie negru pe alb că traducerea este din limba spaniolă (Angela Martin). Toate bune şi frumoase, n-o fi avut editura traducător de suedeză şi s-a descurcat cum a putut. Ce ne facem însă că tot în caseta tehnică titlul cărţii apare în suedeză (Béla Bartók mot Tredje Riket), ca şi cum traducerea ar fi fost totuşi făcută din suedeză. Nici nu ştii ce să crezi. N-ar fi însă prima dată când Polirom dă cu mucii-n fasole.