vineri, 19 octombrie 2012

Mircea Sîntimbreanu şi X, Y, Z... – Ştafeta fanteziei


Am ales pentru acest weekend o carte veche pentru copii care, având şanse nule de reeditare azi, e în multe privinţe foarte modernă pentru vremea ei. E vorba de ştafeta fanteziei (Editura Tineretului), volum de povestiri în care Mircea Sîntimbreanu, autor celebru în epocă pentru scrierile sale adresate copiilor şi adolescenţilor, face un adevărat experiment de creative writing. Cartea apare în 1968, an de vârf în materie de libertăţi artistice în comunism, aşa că faptul n-ar trebui să ne surprindă prea tare. Procedeul la care recurge prozatorul e simplu şi de efect. El îşi scrie textele până la un punct (de regulă momentul culminant al unei naraţiuni de aventuri), apoi se opreşte, iar firul epic e dus până la deznodământ de un copil. Pentru fiecare povestire avem patru finaluri: trei aparţinând câte unui mic scriitor (misterioşii autori X, Y şi X) la care se adaugă finalul aşa cum şi-l imaginează scriitorul matur. Miza e una a unui dublu suspense pentru cititor. Pe de o parte eşti curios să vezi ce rezolvări găsesc copiii, pe de altă parte eşti tentat să compari aceste versiuni între ele şi mai ales cu versiunea propusă de Sîntimbreanu (ca să vezi, chipurile, dacă aspirantul la glorie literară a ghicit-o).

Sunt zece bucăţi, ca notele din catalog. În Furtuna, doi studenţi la geologie sunt surprinși de o furtună şi rămân blocaţi într-o mină părăsită, rămânând ca finalul celor 3+1 să propună o rezolvare, desigur fericită. Acelaşi principiu se aplică şi în Un pasager neobişnuit, unde pasagerii unui tren sunt cuprinşi de panică din cauza unui piton evadat de la un circ, pentru a fi salvaţi de... (nu spun, dar cele patru variante sunt destul de asemănătoare). Un record neomologat e relatarea aventurii unui aviator al cărui aparat se blochează la mare altitudine (desigur, patru happy end-uri). Epava seamănă un pic cu Furtuna. De această dată avem doi tineri ingineri care, aflaţi în deltă, dau peste epava unei nave scufundate în timpul războiului în care unul din ei rămâne prizonier. Să nu se sperie nimeni, va fi salvat în patru feluri mai mult sau mai puţin diferite. Ultima pâine e povestea meşterului brutar Miheţ Niculaie, care iese la pensie după 50 de ani de muncă, dar are ghinionul să-i rămână verigheta în ultima pâine pe care o frământă înainte de pensionare.

În noaptea aceea şi Fantomele sunt două bucăţi care exploatează tensiunea generată de sentimentul de angoasă al copilului confruntat cu întunericul. Din fericire, nici Mircea Sîntimbreanu, nici mai tinerii lui confraţi nu lasă lucrurile nelămurite. Ei înlătură net orice suspiciune de fenomen supranatural. Niţică analiză psihologică ni se serveşte, alături de nişte ciuperci, în... Ciupercile, unde invitatul inginerului silvic Toma Vulcan e terorizat de gândul că ciupercile pe care acesta i le oferă la masă ar putea fi otrăvite. Nu-s. Urmărirea e o povestioară burlescă cu un arbitru pe urmele căruia se ţine insistent un ins înainte unui meci în provincie. Rezolvările sunt desigur benigne, iar majoritatea finalurilor optează pentru identificarea necunoscutului cu arbitrul de tuşă al aceluiaşi meci. În fine, ascensiunea reia tema din Furtuna, iar salvarea a doi alpinişti aflaţi în pericol se face – modern – cu helicopterul.

Textele copiilor sunt neaşteptat de proaspete, în ciuda unor reflexe inculcate de şcoală sau de ideologia dominantă a epocii. Salvatorii eroilor aflaţi în pericol sunt adesea miliţieni. De câteva ori pericolul e reprezentat nu doar de elementele naturii, ci de răufăcători cât se poate de umani (ca în multe din finalurile propuse pentru Furtuna sau Epava). Eroii sunt recrutaţi din rândul categoriilor bine văzute de regim (muncitori, studenţi, ingineri, desigur şi miliţienii sus-pomeniţi). Mi-am pus întrebarea dacă măcar unii din elevii participanţi la experiment au dovedit ulterior vocaţie literară şi s-au afirmat ca scriitori (în prezent ar trebui să fie oameni de 55-60 de ani). Cu femeile a fost mult mai greu, pentru că multe din acestea îşi vor fi schimbat de atunci numele de familie prin căsătorie, dar nici la bărbaţi n-am reuşit să ajung prea departe. Bănuiesc că pentru aproape toată lumea a fost vorba de un simplu amuzament şcolar de elev cu talent la română. Singura excepţie pare s-o constituie un anume Chochinescu Mihai din Timişoara (care semnează două texte, cel de al doilea cu numele Cochinescu Ioan-Mihai, elev în clasa a VIII-a B la Liceul de muzică şi arte plastice). E vorba desigur de Ioan Mihai Cochinescu, cunoscut prozator contemporan.

Desenele, inconfundabile prin stilul micii belle époque a anilor 1960, îi aparţin Stelei Creţu. Reproduc alte câteva şi îi invit pe cititorii blogului să încerce să ghicească ce povestire ilustrează fiecare.




2 comentarii:

ADRIAN spunea...

Eu am o alta carte de Santimbreanu, cu ilustratii de Iurie Darie. Mi-a placut mult la vremea ei. Pacat ca au trecut mult peste 30 de ani de atunci ...

catecevadesprecc spunea...

Cărţile copilăriei... cum să rezist ispitei? Sunt ca un copil în ţara dulciurilor... Mai vreau! Mai vreau! Colecţia mea de dorinţe s-a îmbogăţit, nu ştiam această carte... aşa-mi trebuie dacă nu mă astâmpăr. Experimentul propus mi se pare pe potriva a ceea ce spunea Gianni Rodari în a sa Gramatică a fanteziei şi mă întreb câte din răspunsurile năstruşnice dealtfel nu au fost luate în considerare din motive neconforme cu fanteziile vremii.