vineri, 28 decembrie 2012

Doi copii promiţători


2013 este, după cum se ştie, anul Verdi-Wagner, căci se împlinesc două secole de la naşterea celor doi monştri sacri ai operei secolului al XIX-lea. Până să înceapă festivităţile, să aruncăm o privire indiscretă asupra celor doi artişti pe vremea când aveau amândoi 7-8 ani. N-au fost ei chiar copii-minune, cum fusese Mozart cu peste jumătate de secol mai devreme, dar se pare că au lăsat să se înţeleagă de timpuriu că erau plini de talent muzical. Am ales pentru ilustrare fragmente din biografii ale celor doi scrise în urmă cu 30-40 de ani într-un stil care poate părea azi desuet.

Viitorul compozitor italian s-a născut într-o familie dintr-o mică localitate rurală din ducatul de Parma, din părinţi fără aplecare spre arte, dar al căror fler apare cu atât mai important în descoperirea înzestrării copilului. În Verdi (Editura Muzicală, 1987, traducere de Florina şi Ştefan Nicolae), Gustavo Marchesi scrie:

Se spunea că deja la patru ani manifestase o înclinaţie suspectă [spre muzică]. E sigur că înainte de 1821, pe când avea opt ani, stricase rău de tot o spinetă pe care tatăl său se îngrijise să i-o procure de la reverendul Paolo Costa, mort în 1820, fost canonic la Madonna dei Prati, unde locuia şi Francesca, bunica lui Verdi. Şi este posibil ca înainte de 1820 canonicul să-l fi iniţiat pe băiat în elementele de bază ale muzicii. Un reparator de instrumente muzicale, chemat să verifice spineta, este impresionat de calităţile învăţăcelului. Nu vrea să fie plătit şi lasă, pentru curiozitatea posterităţii, un mesaj atât de emoţionant, încât constituie, pentru portretul muzicianului, o glorioasă atestare a valorii sale: „Eu, Stefano Cavaletti, am refăcut aceste strune, le-am acoperit cu piele şi am potrivit pedala pe care am pus-o de la mine. Şi tot gratuit am făcut din nou acele strune, văzând eu la copilul Giuseppe o deosebită râvnă de a învăţa să cânte la acest instrument, iar asta îmi ajunge să mă ştiu pe de-a-ntregul răsplătit. Anul de graţie 1821”.

Wagner a fost oarecum mai norocos, căci, născut la Leipzig, a crescut într-un mediu artistic. Tatăl lui vitreg, Geyer, era actor. În Magicianul de la Bayreuth (Editura Albatros, 1985), Doru Popovici, autor contestat nu de puţine ori pentru prea marea lui apropiere de naţionalist-ceauşism, relatează:

În 1821, Richard a fost adus acasă, deoarece Ludwig Geyer se afla pe patul de moarte. În acea perioadă, fiul vitreg al actorului ştia să cânte la pian, punând într-un con de lumină o fină muzicalitate şi o putere sugestivă ieşită din comun, cu toate că avea mari carenţe în ceea ce priveşte tehnica instrumentală propriu-zisă. Când mama micului muzician l-a revăzut printre cei din familie pe mult preţuitul ei fiu, a încercat să-l ţină departe de patul de suferinţă al soţului ei, pentru a nu fi emoţionat. Richard, fire sensibilă, s-a retras în camera de muzică şi a început să interpreteze la pian cu fior poetic fragmente importante din operele lui Karl Maria [von] Weber. Ludwig Geyer, foarte bun prieten cu Weber, preţuind în mod deosebit romantismul compoziţiilor sale, a fost impresionat până la lacrimi când a reascultat paginile mult îndrăgite din muzica amicului său şi, cu glasul stins de muribund, a întrebat:
–  Ce-ar fi să aibă talent pentru muzică?

Cam asta făceau cei doi pe la 7-8 ani şi nu s-ar putea spune că n-au avut noroc de adulţi cu viziune.

Sursa imaginii aici.

2 comentarii:

ADRIAN spunea...

Bine ca stagnez de mult cu articolul ala de pe "Miscarea Violet" ca sa incap si eu in cartierul de bloguri :))
Un an 2013 mai bun!

Micawber spunea...

@ ADRIAN

N-are nimic, e la fel ca in povestea ceasului care sta pe loc si in felul acesta arata ora exacta de doua ori pe zi.

Va multumesc pentru urare, pe care v-o returnez cu aceeasi placere.