vineri, 21 decembrie 2012

Vegetale cultural-ideologice. Wagner ca măr al discordiei şi cartof fierbinte (II)

Aşa cum am văzut în postarea precedentă, în primii ani de război rece şi de rivalitate culturală dintre RDG şi RFG Wagner a intrat, alături de alţi mari compozitori, în obiectivul propagandei cultural-ideologice. În mod firesc, o serie de „bube” la dosar ar fi trebuit să ducă la o poziţionare mărginaşă în canonul est-german a autorului lui Tristan, fie şi doar pentru vina de a fi îmbrăţişat spre sfârşitul vieţii pesimismul schopenhauerian. Cu toate astea, figura lui Wagner stârnea prea mult ecou internaţional şi era mult prea plină de prestigiu pentru ca ideologii din est să se poată dispensa de ea. În plus, vestul făcuse prima mutare prin redeschiderea, în 1951, a Festivalului de la Bayreuth sub directoratul lui Wolfgang şi Wieland Wagner, nepoţii fondatorului, ocazie cu care Wilhelm Furtwängler a dirijat Parsifal.
 
Mişcarea de răspuns a Germaniei de Est a constituit-o aşa-zisul „Bayreuth al Nordului”. E vorba de iniţierea la Dessau, oraş de mărime medie din Saxonia-Anhalt de azi, a Săptămânii festive Richard Wagner. Dessau fusese în mare măsură distrus în timpul războiului, dar teatrul fusese renovat, fiind redeschis în 1949. Se crease şi un soi de tradiţie wagneriană prin montarea de către Willi Bodenstein în următorii patru ani, a patru opere (Tannhäuser, Der fliegende Holländer, Die Meistersinger... şi Lohengrin). În 1953 s-a pus în scenă însăşi Tetralogia, iar până la sfârşitul deceniului avuseseră loc multiple reprezentaţii şi se mai cântaseră şi Rienzi şi Parsifal. Săptămâna festivă din 1958 s-a putut chiar lăuda prin prezentarea mai multor opere decât ediţia rivală de la Bayreuth.
 
Se desfăşura în paralel o propagandă susţinută de denigrare a Festivalului de la Bayreuth, care nu ar fi fost decât o manifestare snoabă a unor bogătaşi ignoranţi. Într-un reportaj din 1951, Ernst Krause descrie un public necunoscător, transportat la festival în „Cadillacuri cu opt locuri şi doi şoferi”. El se plânge că, deşi nu chiar toţi cei care îşi permit biletele pipărate de 30 sau 50 mărci vest-germane sunt snobi, „ei nu sunt totuşi adevăraţii prieteni ai lui Wagner şi nici oamenii cărora maestrul ar fi vrut să le prezinte arta sa”. În schimb, organizatorii evenimentelor de la Dessau puneau accent pe caracterul popular, dorind să ofere producţii accesibile „unui public nou, muncitori, ţărani şi membri ai intelectualităţii productive din republica noastră”.
 
Ar fi interesant de observat că, în ciuda pretinsului spirit nou, revoluţionar, care ar fi animat noul Bayreuth, condus de Bodenstein pe post de antipapă, producţiile sale au rămas prăfuite şi îndatorate realismului naturalist din Germania antebelică. Acest lucru, pretindea Bodenstein în 1954, ar fi fost de fapt o respectare a tradiţiei şi ar fi pus la adăpost festivalul de interpretările greşite şi falsificările fascismului”. Problemele ideologice sensibile puse de Tristan, Parsifal şi Inel erau atenuate susţinându-se că de fapt ceea ce conta era muzica, mai puţin conţinutul de idei. Muzicologul est-german Walther Siegmund-Schultze, militant comunist dur, scria de altfel că „În dramele muzicale ale lui Wagner muzica reprezintă partea cea mai importantă. Ea conferă textului adesea îndoielnic un mesaj realist, impact social şi ambiţie pozitivă. Este greşit să vrei să interpretezi prea multă filozofie sau să pui prea mult în cuvintele lui Wagner”. Elefantul fusese evacuat discret din încăpere (va urma).
 
Această serie de postări se bazează pe articolul Imagining Richard Wagner: The Janus Head of a Divided Nation publicat de Elaine Kelly în Kritika: Explorations in Russian and Eurasian History, vol.9, nr.4 (2008). Traducerea citatelor este a mea. În imagine, teatrul din Dessau, a cărui renovare (finalizată în 1949) a permis desfăşurarea reprezentaţiilor wagneriene (de aici).

Niciun comentariu: