Aşa cum am văzut în postarea precedentă, în primii ani de
război rece şi de rivalitate culturală dintre RDG şi RFG Wagner a intrat,
alături de alţi mari compozitori, în obiectivul propagandei
cultural-ideologice. În mod firesc, o serie de „bube” la dosar ar fi trebuit să
ducă la o poziţionare mărginaşă în canonul est-german a autorului lui Tristan,
fie şi doar pentru vina de a fi îmbrăţişat spre sfârşitul vieţii pesimismul
schopenhauerian. Cu toate astea, figura lui Wagner stârnea prea mult ecou
internaţional şi era mult prea plină de prestigiu pentru ca ideologii din est
să se poată dispensa de ea. În plus, vestul făcuse prima mutare prin
redeschiderea, în 1951, a Festivalului de la Bayreuth sub directoratul lui
Wolfgang şi Wieland Wagner, nepoţii fondatorului, ocazie cu care Wilhelm
Furtwängler a dirijat Parsifal.
Mişcarea de răspuns a Germaniei de Est a constituit-o
aşa-zisul „Bayreuth al Nordului”. E vorba de iniţierea la Dessau, oraş de mărime
medie din Saxonia-Anhalt de azi, a Săptămânii
festive Richard Wagner. Dessau fusese în mare măsură distrus în timpul
războiului, dar teatrul fusese renovat, fiind redeschis în 1949. Se crease şi
un soi de tradiţie wagneriană prin montarea de către Willi Bodenstein în
următorii patru ani, a patru opere (Tannhäuser,
Der fliegende Holländer, Die Meistersinger... şi Lohengrin). În 1953 s-a pus în scenă
însăşi Tetralogia, iar până la
sfârşitul deceniului avuseseră loc multiple reprezentaţii şi se mai cântaseră şi
Rienzi şi Parsifal. Săptămâna festivă din 1958 s-a putut chiar lăuda prin prezentarea
mai multor opere decât ediţia rivală de la Bayreuth.
Se desfăşura în paralel o propagandă susţinută de
denigrare a Festivalului de la Bayreuth, care nu ar fi fost decât o manifestare
snoabă a unor bogătaşi ignoranţi. Într-un reportaj din 1951, Ernst Krause descrie
un public necunoscător, transportat la festival în „Cadillacuri cu opt locuri
şi doi şoferi”. El se plânge că, deşi nu chiar toţi cei care îşi permit
biletele pipărate de 30 sau 50 mărci vest-germane sunt snobi, „ei nu sunt totuşi
adevăraţii prieteni ai lui Wagner şi nici oamenii cărora maestrul ar fi vrut să
le prezinte arta sa”. În schimb, organizatorii evenimentelor de la Dessau
puneau accent pe caracterul popular, dorind să ofere producţii accesibile „unui
public nou, muncitori, ţărani şi membri ai intelectualităţii productive din
republica noastră”.
Ar fi
interesant de observat că, în ciuda pretinsului spirit nou, revoluţionar, care
ar fi animat noul Bayreuth, condus de
Bodenstein pe post de antipapă, producţiile sale au rămas prăfuite şi
îndatorate realismului naturalist din Germania antebelică. Acest lucru,
pretindea Bodenstein în 1954, ar fi fost de fapt o respectare a tradiţiei şi ar
fi pus la adăpost festivalul de interpretările greşite şi falsificările
fascismului”. Problemele ideologice sensibile puse de Tristan, Parsifal şi Inel
erau atenuate susţinându-se că de fapt ceea ce conta era muzica, mai puţin
conţinutul de idei. Muzicologul est-german Walther Siegmund-Schultze, militant
comunist dur, scria de altfel că „În
dramele muzicale ale lui Wagner muzica reprezintă partea cea mai importantă. Ea
conferă textului adesea îndoielnic un mesaj realist, impact social şi ambiţie
pozitivă. Este greşit să vrei să interpretezi prea multă filozofie sau să pui
prea mult în cuvintele lui Wagner”. Elefantul fusese evacuat discret din
încăpere (va urma).
Această serie de postări se bazează pe
articolul Imagining Richard Wagner: The Janus Head of a Divided Nation publicat de Elaine Kelly în Kritika: Explorations in Russian and
Eurasian History, vol.9, nr.4 (2008). Traducerea citatelor este a mea. În
imagine, teatrul din Dessau, a cărui renovare (finalizată în 1949) a permis
desfăşurarea reprezentaţiilor wagneriene (de aici).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu