duminică, 2 decembrie 2012

☺☺☺ Alina Mungiu-Pippidi – De ce nu iau românii premiul Nobel


Poftim, că a trecut şi ziua naţională, zi în care era poate mai potrivit să răsfoim o carte ca cea de faţă decât să ne schingiuim pancreasul cu mâncăruri grele. Oricât de antipatică ar fi Alina Mungiu-Pippidi în apariţiile ei publice, e greu să nu-i dai de multe ori dreptate în ceea ce susţine, chiar dacă e vorba de opinii incomode şi câteodată de-a dreptul supărătoare despre mersul lucrurilor la noi. Nu altceva se întâmplă în volumul intitulat provocator De ce nu iau românii premiul Nobel (Polirom, 2012), de fapt o culegere de articole publicate în presa tipărită şi pe site-uri între 2005 şi 2012. Sunt teme generale importante şi totodată sensibile pentru cetăţeanul român, mai ales pentru cel care trăieşte prost şi e incapabil să-şi dea seama care sunt cauzele acestei situaţii. Mi-ar fi plăcut să văd la sfârşitul fiecărui text, pomenit în paranteze, anul apariţiei acestuia, dar deduc şi pe baza altor volume că editura nu are asemenea obiceiuri bune. Cititorului nu-i rămâne decât să-şi exerseze spiritul deductiv şi să ghicească momentul publicării textului pornind de la conţinutul articolului, ceea ce uneori merge, alteori nu.

Volumul are cinci capitole mari sau secţiuni tematice care grupează textele selectate. Cestiuni mai mult sau mai puţin arzătoare la ordinea zilii. E, desigur, interesant şi moralmente, cât se poate de legitim să glosezi pe tema despărţirii de comunism sau pe cea a lustraţiei, ca în Europenizare fără decomunizare (partea a II-a a cărţii), atâta că la aproape 23 de ani de la prăbuşirea de facto a vechiului regim asemenea discuţii au un caracter uşor caraghios şi captează din ce în ce mai puţin atenţia opiniei publice. În Pactul contra educaţiei (partea a III-a), autoarea scoate în evidenţă tare de altfel cunoscute ale sistemului de învăţământ şi are onestitatea de a recunoaşte că împăratul e gol-goluţ chiar când vine vorba de „reforme” precum cea a sinistrului ministru Funeriu. Una din cele mai reuşite secţiuni ale cărţii este a IV-a, intitulată De profundis, în care găsim, pe lângă istorioare morale despre foşti prieteni, reflecţii despre biserica dominantă şi oamenii acesteia. De altfel chestiunea raporturilor dintre stat şi biserică e aproape ubicuă în carte. Dăm mai peste tot peste lucruri pe care lumea nu vrea să le recunoască şi care ţin de incapacitatea statului român de a se manifesta neutru în raport cu instituţiile religioase, de ipocrizia instituţionalizată, de fundamentalismul ortodox care îi mai bântuie pe mulţi conaţionali, de extremisme naţionalist-ortodoxe care aduc alături (o, vai!) spirite considerate în teorie incompatibile, precum Andrei Pleşu sau Victor Roncea.

Chestiunile politice nu aveau cum să lipsească, iar ultima secţiune a cărţii se ocupă de multe din ele. Dezastruoasa politică de cadre a partidelor de la noi, lipsa de scrupule şi – mai rău – de competenţe, reţelele de interese, în fine, nesimţirea sunt tot atâtea motive pentru care lucrurile merg prost. Autoarea e perspicace, are spirit analitic, ba chiar şi soluţii (atragerea tehnocraţilor, a oamenilor bine instruiţi prin străinătăţuri, acţiunea civică etc.) Toate bune şi frumoase, idei înălţătoare şi de mult bun-simţ, păcat însă că Alina Mungiu-Pippidi uită (?) să pomenească rolul pe care l-a avut ea însăşi în ajungerea la putere, în 2004, a unui grup politic de o rapacitate şi virulenţă rar întâlnite până şi în peisajul infectat de la noi. E adevărat pe de altă parte că autoarea a avut inteligenţa de a se dezice pe parcurs (chiar dacă nu convingător uneori) de mulţi din cei pe care i-a susţinut iniţial, în frunte chiar cu Traian Băsescu. Găsim câteodată şi la Alina Mungiu-Pippidi reminiscenţe ale filozofiei dâmboviţene a lui „Vodă e bun, sfetnicii sunt răi” (sau, dacă vreţi, mai pe dos, „el e rău, păcat că are sfetnici buni”).

Am lăsat la sfârşit prima secţiune, cea cu celebrul Nobel din titlul cărţii, intitulată totuşi, caragialesc, Triumful talentului. E probabil cel mai bun capitol din carte. Nu e vorba desigur numai despre mult-râvnita distincţie, dar acesta e subiectul care se vede cel mai bine din depărtare. Autoarea explică „de ce premiul Hertei [Müller] nu e şi al nostru”:

Ca să înţelegem de ce a luat Herta premiul Nobel, şi nu Kundera sau Kadare, scriitori mult mai cunoscuţi decât ea, la douăzeci de ani de la căderea zidului, trebuie să înţelegem rostul acestui premiu. El a fost făcut pentru a populariza valorile umanităţii şi rolul social al literaturii, e un premiu special, făcut de un fabricant de dinamită ca să îşi spele păcatele. O literatură scrisă în scopuri pur estetice nu interesează comitetul care desemnează premiul Nobel, care caută mai ales autenticitatea unei experienţe speciale, convertite în literatură. Ca atare, Nobelul se dă şi pentru biografie; şi slavă Domnului că e aşa. Altfel l-ar lua regulat tipul Salieri, genul bine organizat, plasat perfect în establishment, care cunoaşte pe toţi cei care ar putea să dea un telefon şi stăpânește perfect tehnica marketingului. Treaba juriului e să găsească în jungla literară echivalentul unui Mozart: geniul anti, care a avut curajul singularităţii, a fost persecutat, izolat şi hăituit, şi juriul reuşeşte destul de des să găsească asemenea personaje. Ce exemplu mai bun ca Herta, care s-a certat întâi cu toţi şvabii ei, pe care îi bănuia că toleraseră fascismul, şi mai apoi cu toţi românii, pe care îi vedea drept colaboratori ai comunismului?

Cu alte cuvinte, scriitorul de Nobel nu e doar un autor cu mult talent, un ins care – la alte cote, desigur –  e elevul care scrie cele mai frumoase compuneri din clasă. Autori de compuneri frumoase se mai găsesc şi la noi, e drept că nu foarte mulţi, dar scriitori cu „biografie” mai greu, aşa că nu e de mirare că ne prinde fiecare început de octombrie jelind că iar n-a luat Nobelul tânăra noastră speranţă azi-mâine sexagenară şi alcătuind scrisori de solidarizare cu ea.

De ce nu iau românii premiul Nobel e o lectură adesea incomodă şi chiar enervantă, însă niciodată plictisitoare. Alina Mungiu-Pippidi are talentul formulărilor memorabile („suntem ţara cu cei mai mulţi analişti politici care sunt de fapt ofiţeri”) şi spune nu odată lucrurilor pe nume. Mai supărătoare (dar explicabilă, poate, psihanalitic) e ocultarea propriilor acţiuni în câmpul politic, nu întotdeauna inocente. După cum enervant le poate apărea unora narcisismul autoarei, care nu uită să povestească mai pe fiecare pagină ce cursuri predă ea (numai la mari universităţi), cum bate ea globul în lung şi în lat, ce experiențe a mai avut ea cu studenţii (de la marile universităţi, evident) etc. Unele din referirile autobiografice sunt însă interesante şi bine conduse, iar lipsa de inteligenţă e singurul reproş care nu i se poate face publicistei.

2 comentarii:

ADRIAN spunea...

raspunsul era anticipt inca de acum 200 de ani intr-o carte ce se poate descarca gratuit de aici:
http://books.google.ro/books/about/An_Account_of_the_Principalities_of_Wall.html?id=RogMAQAAMAAJ&redir_esc=y

am folosit o selectie in ultima mea postare si deja mi-am luat niste admonestari :)

Micawber spunea...

@ ADRIAN

Multumesc pentru referinta.

Da, e genul de carte care starneste reactii violente, tocmai gratie (sau din cauza?) tematicii sensibile.