vineri, 14 decembrie 2012

Vegetale cultural-ideologice. Wagner ca măr al discordiei şi cartof fierbinte (I)

După încheierea războiului adevărat şi înființarea, pe teritoriul Germaniei învinse, a celor două state aparţinând celor două mari blocuri rivale în noua confruntare zisă război rece, Wagner devine un caz delicat. E vorba mai ales de situaţia din fosta Republică Democrată Germană, unde intervenea şi criteriul purităţii şi oportunităţii ideologice. Fiind în esenţă un stat artificial, RDG-ul a trebuit să-şi creeze repejor o identitate culturală. Una din ideile centrale în făurirea noului canon era că de fapt cultura germană era produsul iluminismului (progresist, de bună seamă), iar regimul nazist nu făcuse decât să trădeze glorioasa moştenire. În mod firesc, noile autorităţi comuniste nu ar fi făcut decât să restabilească ordinea firească. 

În canonul cultural est-german alcătuit cu promptitudine şi-au găsit locul, dintre scriitori, Goethe şi Schiller, iar dintre muzicieni, „triumviratul” Bach-Händel-Beethoven. Un comitet alcătuit pentru a pregăti comemorarea a 200 de ani de la moartea lui Bach considera, în 1949, că Bach fusese „un compozitor în ultimă instanţă secular şi populist, ale cărui lucrări religioase erau o simplă componentă a serviciului pe care îl avea [cel de capelmaistru]”. Händel era prezentat ca erou al clasei muncitoare, militant împotriva comerţului cu sclavi, colonialismului şi asupririi irlandezilor. Cu Beethoven s-a procedat oarecum evaziv, punându-se surdină elementelor germane şi insistând pe internaţionalism, umanism şi alte „isme” convenabile.

Pentru a ne face o idee asupra atmosferei puternic ideologizate, de război rece în plină desfăşurare, să aruncăm o privire asupra declaraţiei din 1959 Partidului Socialist Unificat German, partid comunist de guvernământ în RDG, cu ocazia bicentenarului morţii lui Händel:

Politica oprimării aspiraţiilor paşnice şi progresiste ale clasei muncitoare din Germania Occidentală, înarmarea nucleară a forţelor militare vest-germane şi propagarea unor pretenţii teritoriale deschis revanşarde faţă de alte ţări europene nu mai lasă loc ideilor progresiste [sic!] şi umaniste ale marilor gânditori şi artişti din trecutul nostru. Statul NATO de la Bonn este astăzi nu doar focarul ameninţării cu războiul nuclear în Europa, ci şi scena unui declin cultural rapid.

Dacă cu preclasicii şi clasicii lucrurile se puteau limpezi relativ repede, oamenii fiind morţi de mai multă vreme şi nefiind exploataţi atât de intens în regimul nazist, cazul Wagner (ca să folosesc terminologia consacrată nietzscheană) era unul mult mai complicat. Într-adevăr, din punctul de vedere al oficialităţilor din RDG, Wagner o pornise cu dreptul, pentru că avusese o perioadă de activitate revoluţionară în tinereţe ce culminase cu participarea la revoluţia de la paş’opt, putând trece drept socialist şi asimilat gândirii marxist-leniniste. Problema e că în a doua parte a vieţii Wagner o luase spre Schopenhauer, ceea ce nu era deloc o bucurie, devenind din ce în ce mai pesimist. Pe de altă parte, este de înţeles că „est-germanii nu prea aveau chef să pună pe lista neagră un compozitor cu un ecou public atât de amplu”. Ca urmare, propaganda din RDG a trebuit să-l accepte pe Wagner, mai ales că în rivala RFG procesul de recuperare era în plină desfăşurare, iar în 1951 se reluaseră manifestările Festivalului de la Bayreuth. Replica redegistă nu a întârziat (va urma).

Această serie de postări se bazează pe articolul Imagining Richard Wagner: The Janus Head of a Divided Nation publicat de Elaine Kelly în Kritika: Explorations in Russian and Eurasian History, vol.9, nr.4 (2008). Traducerea citatelor este a mea. În imagine, scenă din spectacolul cu Maeştrii cântăreţi... montat în 1951 la Dessau, echivalentul est-german al Bayreuth-ului (de aici).

Un comentariu:

magda spunea...

un wagner fara carne. l-or fi mincat redegistii cu salam de soia.