Unul din reproşurile care i se fac destul de des muzicii lui Wagner este
că nu e melodioasă, mai ales în comparaţie cu belcantoul italian. Această
observaţie pleacă de la un fel de iluzie acustică. Obişnuit cu modalităţile din
belcanto, ascultătorul are tendinţa
să se concentreze asupra vocii cântăreţului, ignorând linia orchestrală.
Această strategie e favorizată şi de atenţia acordată vocii umane în
detrimentul orchestrei, care e mai mult un auxiliar, un element de coloratură care
ale rolul de a crea ambianţa care să se desfăşoare virtuozitatea tehnică a
primadonei sau a tenorului protagonist. Că Wagner a răsturnat în bună măsură
starea de lucruri şi a făcut din orchestră eroina multor opere e un lucru care
s-a spus de destule ori în ultimul secol, dar care se cere uneori repetat, ca
să-i intre ascultătorului în cap.
Iată ce scrie pe acest subiect Aaron Copland în populara lui lucrare What to Listen for in Music:
Dar lucrul cel mai semnificativ în drama muzicală
wagneriană este rolul care îi revine orchestrei. Am avut o impresie foarte
pronunţată a acestui lucru într-o iarnă la Metropolitan [Opera], ascultând într-o
seară Massenet şi Die Walküre de Wagner în seara următoare. În opera
francezului nu s-a acordat niciodată o atenţie deosebită orchestrei. Aceasta
juca un rol nu foarte diferit de al unui grup de muzicieni aflaţi în fosa unui
teatru, dar îndată ce a început să sune orchestra lui Wagner, aveai impresia că
la Metropolitan s-a mutat întreaga orchestră a filarmonicii. Wagner a adus
orchestra simfonică la operă, astfel încât adeseori punctul principal de
interes se află nu pe scenă, ci în fosa orchestrei. Adeseori trebuie să îi
asculţi pe cântăreţi doar în subsidiar, în timp ce atenţia principală se
concentrează pe ceea ce „spune” orchestra. Prin natura lui, Wagner a fost un
simfonist care şi-a aplicat înzestrările simfonice la forma muzicală de operă.
Trebuie totuşi să avem înţelegere şi pentru spectatorul care merge la Walkyria
şi, obişnuit să se concentreze pe cântăreţi, pleacă dezamăgit că i s-au servit
lungi pasaje de proză în semi-recitativ (aşa-zisa „melodie infinită”, teroarea
multor melomani neobişnuiţi cu Wagner). Probabil că dacă l-ar fi tras cineva de
mânecă şi i-ar fi spus să mai tragă cu urechea şi la ce cântă orchestra omul ar
fi fost mai satisfăcut. Am citit prima dată o observaţie foarte asemănătoare şi,
culmea, pornind tot de la Walkyria, în La
Walkyrie de Richard Wagner - Étude historique et critique de André Coeuroy,
o cărticică de prin anii 1920, dar din păcate am rătăcit-o şi nu mai am de unde
să dau citatul exact.
Postarea de azi se bazează pe cartea lui Aaron Copland What to Listen for in Music. Traducerea citatului este a mea. Poza,
care îl reprezintă pe Copland pe un drum din Mexic în anii 1930, este luată din
Music for the Common Man - Aaron Copland
during the Depression and War de Elizabeth B. Crist.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu